Teatrul este o lume care îți cere tot [Catinca Maria Nistor]

Actriță și manager de festival (Festivalul Internațional al Școlilor de Teatru), Catinca Maria Nistor este o persoană emoționantă, o femeie frumoasă și elegantă, un suflet plin de candoare. Abia după ce am cunoscut-o mi-am dat seama câtă încărcătură și cât farmec se regăsesc în acest nume… Catinca. Un nume remarcabil, puternic și blând în același timp, la fel ca cea care îl poartă cu mândrie.

Întâlnirea noastră s-a terminat cu o îmbrățișare, multe gânduri pozitive și o recomandare de carte motivațională. Tare îmi ești dragă, Catinca! 🙂

Ce laturi ale personalității tale ai exploatat în teatru și pe care în viața de zi cu zi nu le lași să se vadă?

Mă gândesc acum la ultimele trei roluri pe care le-am jucat în facultate: Anna Petrovna în “Ivanov”, Fantine și Cosette în “Mizerabilii”. Există în mine o parte care este foarte fericită și există în mine o parte care este frântă. Acolo le-am scos pe amândouă. Pentru Cosette am folosit partea naivă, pură și fericită, iar la Fantine și Anna m-am folosit de amintirile mele mai puțin fericite, chiar dureroase. Este o călătorie plăcută și interesantă pe care o parcurgi în anii petrecuți pe scenă, ești tu în toate etapele, ajungi să te descoperi și să te cunoști din ce în ce mai bine. Mi s-a întâmplat la finalul acestei veri să stau pe plajă, chiar la malul mării, mă simțeam foarte fericită și recunoscătoare, era totul bine în jurul meu, și cum stăteam așa, din nimic a venit în gândul meu întrebarea: Cine sunt eu? Cine sunt eu azi?

Și ai primit răspunsul?

S-au schimbat mult lucrurile de când mi-am pus ultima oară această întrebare sau de când știam niște adevăruri despre mine. Apoi m-a furat viața, m-am schimbat, dar nu înseamnă că nu știu cine sunt, ci că îmi trebuie o upgradare a raspunsului. Acumulez, merg înainte, depășesc etape, strâng amintiri și experiențe noi, dar nu am mai avut timp să fac o evaluare. Sunt recunoscătoare pentru că trăiesc o perioadă frumoasă.
Sunt un om foarte exigent cu mine, la asta lucrez si am lucrat în ultimul an. Încerc să fiu mai îngăduitoare, să mă bucur mai mult de lucruri așa cum sunt în loc să găsesc chichițe de tipul “se putea mai bine”, și asta pentru că sunt perfecționistă. Viața nu este despre asta. Am învățat să iau lucrurile așa cum vin și să mă bucur de ele. Cele mai frumoase momente, de fapt, se întâmplă acum, tot ce avem este acum. Acum este un moment frumos, noi două stăm de vorbă – este o amintire care deja se creează în timp.

Care a fost cel mai dificil sau cel mai provocator rol pe care l-ai interpretat?

Trebuie să existe un echilibru între personaj și cel care îl interpretează. Mă gândesc că în toate personajele care vin către noi se regăsesc trăsături ale noastre, ale actorilor. Și acum poate să urmeze întrebarea: “Dacă interpretezi un ucigaș, asta înseamnă că ești capabilă în viața reală să ucizi oameni?”. Nu, bineînțeles, dar cu siguranță există în fiecare dintre noi măcar o doză de 1% cruzime, pasiune, trădare, oportunism.

Cât timp aloci pregătirii unui rol?

Îmi place să mă pierd în primă fază în universul acelui personaj, încep cu exteriorul – mă întorc în perioada în care a fost scrisă piesa și mă interesez de autor, apoi intru în text – cum se purtau femeile la vremea respectivă, ce haine îmbrăcau, cum își purtau părul, ș.a.m.d.. Rolul, însă, nu este gata la prima reprezentație, ci se așază în timp, cel mai bine se arată când ești față în față cu publicul.

Ți se întâmplă vreodată să te trezești în mijlocul realității când ești pe scenă? Să conștientizezi că te afli pe o scenă, că joci un rol și că sunt oameni care te urmăresc?

Ideal este să fii în pielea personajului și să fii prezent în poveste, dar bineînțeles că ești conștient și de faptul că ești pe o scenă de teatru. Am fost în iarnă la spectacolul Regele moare, de la Teatrul Național, și mi-am dat seama că atât piesa, cât și actorii sunt cu atât mai buni cu cât mai repede privitorul își dă seama că nu este despre ei, cei de pe scenă, ci despre el. Că tu spectatorul te regăsești în ceea ce vezi pe scenă. De fapt, mergem la teatru să plângem sau să râdem, deci să ne emoționăm, să aflăm lucruri despre noi, conștient sau inconștient. Cu cât privitorul rezonează mai mult cu actorii, cu atât aceștia și-au atins mai bine scopul.

Spuneai că ajungi des în Londra, unde faci cură de teatru. Te-ai imaginat pe scena de acolo?

Da, chiar da, doar că ai nevoie de o determinare foarte mare și de timp. Și dincolo de talent, trebuie să fii foarte bun, să vorbești foarte bine limba lor, engleza british. Chiar dacă într-o piesă de teatru joacă actori de alte etnii, naționalități (chinezi, canadieni, spanioli, etc.), toți sunt născuți în Anglia. Accentul mi-l formez repede când sunt acolo, însă în România nu am cu cine să mă antrenez, așa că trebuie să fiu acolo, în mijlocul acțiunii. Este o dorință arzătoare, este un plan, însă trebuie să îi dedic timp pe care acum nu îl am, ar însemna să stau măcar câteva luni legate în Anglia. Am gândul ăsta și știu că el se va manifesta mai devreme sau mai târziu.

În urmă cu un an am fost la un spectacol – Lady Day at Emerson’s Bar&Grill – era un spectacol conceput ca un one woman show despre Billie Holiday, și atunci am avut ocazia să mă aflu pentru prima oară pe o scenă de teatru din Londra. Întâmplarea a făcut ca atunci când am mers să îmi cumpăr bilet am mai găsit unul singur, pe scenă, scenă care era amenajată ca barul în care Billie Holiday cânta. Eu am stat la una dintre mese și am putut să privesc spectacolul din spate, de lângă percuționist, dar chiar de pe scenă. Mi-am promis ca următoarea dată când voi păși pe acea scenă să și vorbesc.

Care este greul din viața unui actor?

Faptul că depinzi în permanență de alte persoane. La început, foarte greu și foarte rar se întâmplă să vină lumea spre tine și să îți propună un rol. Trebuie să demonstrezi de fiecare dată de ce ești capabil. În majoritatea cazurilor, când ești freelancer, nu ai siguranța zilei de mâine, ai terminat un proiect și nu știi ce va urma, când se va ivi următorul. Pentru un tânăr actor este destul de greu, traiul este scump, iar dacă vrei să faci altceva pentru a avea un venit, nu mai reușești să faci și perfomanță. Cu cât acorzi mai mult timp lucrurilor din afara acestei lumi, acestui stil de viață, cu atât mai puțină performanță vei face pe scenă.

Poți să faci teatru la orice vârstă? Sau, altfel spus, este vreodată prea târziu să te apuci de teatru?

Consider că fiecare lucru trebuie făcut la timpul lui. În America, spre exemplu, poți să reușești la orice vârstă, la noi, însă, este mai greu. Dacă acolo nu se pune atât de mare accent pe școala pe care ai terminat-o, pentru că ei sunt concentrați pe film, la noi îți scade credibilitatea dacă nu ai terminat o facultate de teatru. Dând tot exemplul de afară, sunt mulți tineri care nu au o situație financiară care le permite să termine o școală în domeniu la vârsta potrivită, dar se apucă mai târziu de actorie și au șansa atunci să fie observați și să li se ofere un rol de succes; după care încep să se implice și mai mult, urmează cursuri.

Până nu demult obișnuiam să pun întrebarea asta artiștilor hip-hop, acum este momentul să întreb un actor: ce le poți spune celor care vor să facă teatru?

Ce pot să spun este că meseria asta este o lume care îți oferă foarte multe satisfacții, dar care îți cere totul și nu face rabat de la nimic. Spun asta din propria experiență, pentru că, nefiind în teatru de la început (am terminat întâi Facultatea de Drept), aveam un grup de prieteni, aveam alte preocupări și activități, care ușor ușor s-au pierdut, pentru că la repetiții nu ai un program fix, este un loc în care poți rămâne până seara târziu, te duci și în weekend-uri, program pe care mulți nu reușesc să îl înțeleagă. Încetasem chiar să mai ies în oraș până târziu sau să merg la petreceri, pentru că o seară pierdută se resimte din plin a doua zi.
Așa ajungi să te apropii de oamenii din domeniul tău, deși azi nu știu cât este de sănătos. Îmi place să fiu în sosul ăsta, printre actori și colegii mei, dar în ultima vreme asta mă obosește și am început să îmi doresc să fiu în compania unor persoane care nu au aceeași preocupare, cu care nu vorbesc aceleași subiecte.

Unde te vedem din toamnă?

La Teatrul Bulandra și la Teatrul Metropolis (musicalul “Dansează liber!”).

La ce visezi cel mai mult?

Singurul lucru care poate îmi lipsește este un om care să mă completeze emoțional. Vorbeam cu cineva de curând și spuneam că în momentul ăsta avem în proporție de 90% tot ce ne dorim, dar lipsește acel 10% care vine în completare, factorul emoțional. Însă sunt fericită, părinții mei sunt bine, am trei pisici, am oameni în jurul meu, călătoresc, fac ce îmi place și îmi este bine așa. Nu știu ce aș putea să îmi doresc mai mult, este chiar un moment frumos al vieții mele. Mă simt foarte plină de gratitudine și de iubire.

Cum arăta o zi de duminică in copilăria ta?

Mă gândesc acum la „Duminica în familie”, emisiunea de pe Antena 1 🙂 Apoi, aveam acasă o terasă mare și aproape în fiecare duminică veneau prieteni și făceam grătar. Îmi aduc aminte și de duminicile de vară petrecute la Suceava, unde s-a născut tatăl meu, aici aveam copii pe scară cu care mă jucam în fața blocului și cu care am legat prietenii, unele dintre ele rezistând și în prezent.

Horațiu Mălăele spunea: “Copilăria este cadoul ce ni-l face viața pentru ce vom avea de îndurat. Mi-e dor de tot, de nedeile satelor, unde mâncam colaci sfințiți, caltaboși, sugiuc, turtă dulce și mai ales înghețata colorată de la țigani.” Ție de ce îți este dor?

Când eram foarte mică, bunica mea obișnuia să mă ducă la Lacul Sărat și să îmi cumpere guguloaie de pufarine, pe care în București nu le găseam. Mi-e dor de acest gust al copilăriei mele și mi-e dor să mă plimb cu bunica mea de mână. Păstrez drept amintire poveștile pe care mi le crea bunica. Este una dragă în mod special sufletului meu: avea bunica un cui bătut în fereastra geamului de la dormitor, iar când venea iarna cosea un fes și îl agăța în cui spunând că vine Piticuț (care era, de fapt, o lumină care se reflecta) să mă vadă și trebuie să nu inghețe. Dacă nu lua vântul fesul până a doua zi, avea ea gijă să dispară ca sa nu îmi strice inima. În balcon avea o băncuță pe care stăteam și ne imaginam că zburăm cu un balon, ne uitam mereu la lună și la stele și vorbeam despre cât de mult se iubesc Luceafărul si doamna Lună și cum ea răsare în fiecare seară să îl vadă, iar el e mereu atât de aproape de ea, dar niciodată nu ajunge să o atingă.
Aveam o tradiție cu mama, când eram foarte mică și mergeam la Neptun, în ultima seară cinam la Calul Bălan și ne plimbam cu trăsura. Sau când tata venea iarna să mă ia cu sania de la școala (casa noastră era aproape de școala unde am învățat, chiar și în prezent locuiesc în apropiere).

Dacă ar fi să salvezi o jucărie din copilăria ta, care ar fi aceea?

E salvată deja. O cheamă Martinica și este ursulețul cu care dormeam când eram mică. Era roz, acum e roz-gri (n.r.: râde). Adormeam mângâindu-i nasul rece. Stă în dulap acum, e adevărat, dar stă la loc de cinste.

În viață trebuie să ne îngrijim de trei aspecte importante: minte, trup și suflet. Cât timp aloci fiecăruia?

Mult. Tot (n.r.: râde). Îmbin mintea cu sufletul: citesc, ascult muzică, mă uit la filme și merg la teatru. Îmi place să stau printre animale și petrec cât pot de mult timp la mare, pe plajă. Cât despre trup… acord foarte mare importanță trupului. Am auzit multe cuvinte răutăcioase la adresa actorilor, cum că nu ar avea bani și că nu s-ar îngriji de propria persoană, dar nu este așa. Eu cumva mă simt o actriță din epoca Bette Davis, Audrey Heburn sau Elizabeth Taylor, când femeile se respectau și erau foarte elegante. Îmi face plăcere să am grijă de mine, să mă respect. Dacă eu nu transmit asta prin felul in care mă port pe mine, cum aș putea s-o aștept de la ceilalți?

Dacă ar fi fost să trăiești într-o altă epocă, care ar fi fost aceea?

Mi-ar fi plăcut să trăiesc în anii ’20, dar la fel de bine mi-ar fi plăcut să mă bucur și de farmecul anilor ‘60. Chiar dacă simt că aparțin unor timpuri trecute, îmi place foarte mult să trăiesc și în anii 2000, cu toate că există totuși parcă prea multă tehnologie, prea multă evoluție, putem ajunge ușor unde ne dorim, motiv pentru care ne și plictisim la fel de repede – pentru că totul ne este la îndemână.

Ce activități mai ai de care știu puțini?

Colecționez cristale. Învăț despre ele și cred în energia lor. Scriu. Mă rog. Și îmi place să dăruiesc, să bucur oamenii, să împart ceea ce am.

Dacă într-o zi, mergând pe stradă, din mulțime L-ai vedea pe Dumnezeu zâmbindu-ți, ce ai face?

I-aș zâmbi înapoi. Și I-aș mulțumi că se gândește la mine așa frumos. Dumnezeu e peste tot, oricum, lucrează prin oameni, prin micile gesturi.

sursa foto: facebook oficial

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *