Sunt genul de persoană care crede în semne, atunci când, bineînețeles, sunt în favoarea mea și mă duc cu un pas mai aproape de îndeplinirea unui vis. În momentul în care m-am intersectat întâmplător, de două ori, cu actorul Vasile Calofir pe stradă, ultima oară pe Bulevardul Regina Elisabeta, despre care îmi place să spun că este Bulevardul Actorilor, mi-am dat seama că astea sunt semne clare care îmi transmit să nu mai amân momentul și să îi propun să ne întâlnim.
Mai mult, mi-am imaginat că întâlnirea noastră o să aibă loc într-o zi de toamnă ploioasă, astfel că Universul a aranjat în așa fel încât scena imaginată de mine să devină realitate. Până acum nu am avut o toamnă mohorâtă, îmi aduc aminte o singură zi cu nori și ploaie, chiar la începutul lunii octombrie… a fost ziua în care m-am întâlnit cu Vasile Calofir, în aceeași locație și la aceeași masă la care ne făcuse cunoștință prima oară Flavia Mihășan.
Cât despre cele două ore de amintiri și povești… îmi pare rău că ne-am rezumat la doar două ore.
Cu inima strânsă trebuie să recunosc că sunt oarecum la început de drum cu ce înseamnă teatrul, abia acum am încep să îi descopăr gustul dulce, să descopăr actorii. Ai putea să îmi spui pui puțin din ce o să descopăr? Cum este lumea teatrului? Eu văd ceva magic acolo, sunt fascinată.
S-ar putea să rămâi fascinată, să știi! Pentru că este, într-adevăr, o lume fantastică. Odată intrată în lumea asta, în culise, stând de vorbă cu actori, interesându-te și mai mult despre acest domeniu, o să te îndrăgostești iremediabil de teatru. Este un microb care se transmite nu doar între cei care își doresc să profeseze, ci se “contaminează” cu el și cei din jur, cei care se învârt în zona asta. În jurul acestei meserii se crează o magie pe care fiecare o explică în felul său, magie care atrage mase de oameni.
Cum îți imaginai teatrul înainte să intri în el?
Când eram la începuturi și mă pregăteam de examen, un tânăr la vreo 21 de ani, stăteam și priveam cu fascinație la teatru, îmi doream și îmi imaginam cum ar fi să fiu acolo. Fiind din Buzău, înainte să ajung la București și să văd cu ochii mei, îmi imaginam clădirea teatrului o clădire impunătoare, cu multe scări la intrare, cu niște stâlpi mari, o intrare oficială alcătuită din două uși mari de lemn, un hol aerisit în care să se audă fiecare pas, fiecare foșnet, să intru și să găsesc acolo busturi, tablouri, apoi să mă intersectez cu personalitățile pe care le admiram și le văzusem doar la televizor. La Buzău nu am avut contact , în perioada adolescentină, cu teatrul real, totul era în capul meu, era ce îmi imaginam eu.
Teatrul este un templu care înglobează personalități, oameni de cultură, și când spun oameni de cultură spun critici, regizori, nu doar actori, teatrul nu înseamnă doar actori. Actorii fac parte din interfață, din film, dar în jurul lor sunt departamente, sunt oameni, care contribuie din plin la succesul unei piese. Am găsit aici un loc intim, cu oameni fabuloși, chiar dacă erau tineri, studenți la vremea respectivă, iar apoi au devenit entități (Dem Rădulescu, Adrian Pintea, Mircea Albulescu)… când mă întâlneam cu pe holuri cu aceștia trebuie să fac reale exerciții de respirație ca să pot să intru într-o discuție sau cel puțin să le adresez o întrebare. Un semestru am fost năuc, nu am înțeles mai nimic.
Ai mulți ani în spate de activitate, ani în care ai întâlnit și ai lucrat cu oameni cu diferite personalități. Iar viața de artist, orice tip de artist, nu este cea mai ușoară, te împiedici, te lovești, cazi… să rămâi optimist este greu. Ai suferit vreodată o dezamăgire care să te facă să renunți?
Teatrul nu m-a dezamăgit niciodată, în schimb aș putea spune că sunt dezamăgit de mine, de felul în care am abordat acest domeniu. Sunt dezamăgit de mine, și asta pentru că nu mi-am acordat mai mult timp. Ca să răspund la întrebare, sunt dezamăgit, sau, mai bine spus, regret că până acum nu am avut un rol principal, în afară de cel din “Eu când vreau să fluier, fluier”, dar care a fost rolul din spectacolul de licență de la Casandra (Studioul de Teatru Casandra), în anul 4. Este rolul pe care îl iubesc și astăzi foarte tare.
Ce rol ți-ar plăcea să interpretezi?
Consider că am ajuns la maturitatea și experiența necesare pentru a aborda un Hamlet. Și spun “abordat” pentru că se lucrează destul de greu cu Shakespeare, operele lui sunt capodopere, sunt piese mari, și nici măcar regizorul nu poate să intervină așa ușor într-o piesă de-a lui Shakespeare, la fel și actorul. Abordarea este una foarte serioasă, este extrem de asumată, te impactează foarte tare. Shakespeare este dur cu artiștii, tot ce a scris el rezistă în ani și ani, de secole, și totuși este atât de actual. “Romeo și Julieta” este piesa de teatru șablon pentru toate scenariile de la New York, pe care toți ceilalți scenariști îl respectă ad literam. Și ce am învățat la facultatea – este piesa în aparență fără conflict, cele două persoane se iubesc, iar acolo unde este iubire, nu există conflict. Ei bine, fix ăsta este conflictul: care pe care iubește mai mult.
Cum ajungi să obții un rol principal într-o piesă de teatru?
Lucrurile se întâmplă în felul următor: ori te știe regizorul și se gândește la tine, sau are loc un brainstorming cu alți regizori, alți actori și încep să se întrebe, să se gândeasc cine ar fi bun pe rol. Din aproape în aproape, pe o sumă de calități sau defecte (râde), ajungi sau nu ajungi în preajma unui rol foarte important. Trebuie să fii axat pe a construi, nu e loc de gânduri negative și probleme personale, trebuie să te decojești de toate lucrurile astea, să fii luminos, deschis la orice propunere, să vii cu idei, trebuie să fii creativ.
Dacă simți, dacă vizualizezi și dacă te gândești intens la asta, eu cred că ai șanse să ajungi relativ repede acolo unde ți-ai propus, pentru că asta te va face să petreci mai mult timp în zona aia, să lucrezi mai mult, să stai cu oamenii care își doresc același lucru și stând acolo se creează un soi de traseu până în momentul în care regizorul spune: – “Vasile, uite, noi credem că este momentul să faci asta.”. – “Interesant, și eu mă gândeam la fel. Cum ar fi chiar să-l facem?” (n.r.: râde).
Și cred că se apropie momentul, pentru că de vreo 4-5 ani încoace mă concentrez mult în direcția asta, îmi doresc foarte tare să se întâmple, am și revenit în teatru puternic, și vin cu un anumit tip de relaxare, având în vedere că am înțelegerea fenomenului, televizioristic și teatral, să zicem. Relaxarea mea este una mult mai aerisită. Ei bine, când îți dorești ceva cu adevărat începi să studiezi, acorzi mai mult timp, te interesezi, studiez și ești mereu prezent. Starea asta începe să devină una continuă. Și asta este minunat.
Mai ai emoții înainte să apari în fața publicului?
Sunt multe emoții. Uite, ai emoții și când te întâlnești pentru prima oară cu un om. Eu mi-am format, însă, un ritual – nu vreau să știu cine este în sală, nu vreau să văd sala. Sunt foarte concentrat, îmi dozez foarte bine energia, îmi reglez respirația – asta am învățat în școală, în așa fel încât să intru pe faza cea mai corectă și cea mai cinstită din repetiții. Nu am așteptări să fiu cel mai bun încă de la premieră, dar măcar să fiu corect și cinstit pe ce am repetat. Și asta cred că este minunăție, pentru că astfel vei fi reperul ideal pentru partenerul tău. Dacă eu scap și voi fi ca un balon dezumflat, îi dai drumul și nu știi în ce direcție se duce, aș da toată piesa peste cap, și atunci colegul meu are nevoie de mine, eu am nevoie de el și împreună, ca profesioniști, trebuie să mergem pe linia propusă.
Spui că ești foarte concentrat înainte să intri pe scenă. Rămâi la fel de concentrat și odată ajuns în fața oamenilor? Îi vezi? Îi auzi?
În prima fază nu cred că ai o relație foarte directă cu sala, nici nu cred că este indicat, tu trebuie să fii în povestea ta. Tu știi în permanență că sala este acolo, că oamenii sunt acolo, simți energia, ești conectat în permanență, auzi tot ce se întâmplă în sală.
Deci ar trebui să fim mai atenți la liniștea de care suntem responsabili în sală.
Nu neapărat. Pentru noi este important să auzim publicul cum reacționează. Dacă îmi permit să zic așa, actorul este un psihopat, îl calci pe cap, poți să îl înjuri jumătate de oră, poți să îl pui să facă un traseu de 30 de ori, cu condiția ca el să nu se supere. Avem un psihic extrem de bine antrenat și lucrul cu emoțiile este cel mai teribil lucru posibil. Vorbitul în public este înaintea fricii de moarte, ca trac. Iată ce manevrăm noi… Și nu avem voie să stricăm, nu ai voie să te arzi, nu ai voie să cazi, nu ai voie să nu fi bun, nu ai voie să nu strălucești. Nu există.
Ai mărturisit că investești toți banii în educație. Ce consideri că mai ai de învățat?
Nu cred că există artist care să nu vorbească despre ce mai are de învățat atâta timp cât societatea se schimbă încontinuu. Interacționez foarte des cu generația nouă, proaspătă, care vine cu un limbaj nou, cu o atitudine nouă, un alt mod de a gândi, un alt mod de a vedea lucrurile și asta mă interesează. Nu mă opresc aici, ei sunt publicul meu viitor. Trebuie să te adaptezi. Mă preocupă să interacționez cu ei, îi întâlnesc prin tot felul de tabere, pe la sesiuni organizate de diferite agenții, de ONG-uri, vorbim în conferințe. Sunt interesați de cum se fabrică teatrul, cum ai ajuns, cum te-ai hotărât să faci teatru, întrebările standard. Trebuie învățat zi de zi, sau pe etape mai mari, fără să îți propui neapărat treaba asta, ești aproape nevoit. Meseria ta cere încontinuu să înveți, să studiezi, să descoperi și să fii foarte bine reglat prezentului.
S-ar putea vorbi vreodată de o dispariție a teatrului?
La teatru se merge de mii de ani, de când au apărut primii oameni, de când s-a înființat teatrul. Este foarte puțin probabil să se termine vreodată. Teatrul este viu, emoția este vie, iar omul nu poate trăi în afara emoției. Când spunem om, spunem emoție. Teatrul este emoție. Și oamenii au nevoie de asta. Mi-a fost dat să întâlnesc în ultima perioadă întâlnesc grupuri sociale care au început să facă teren, adică, se întâlnesc la festivaluri, în campusuri, în tabere, pentru că își doresc să interacționeze, fără telefoane, fără filme și seriale, ascultă muzică și se antrenează în tot felul de joculețe. Asta este minunat, pentru că omul se întoarce la om. Ne-am obișnuit să stăm într-o bulă, bula asta fabuloasă care se numește internet și care îngoblează aproape tot și are tendința de a se calici, dar se va sparge la un moment dat. Stând în bula asta, omul nu face altceva decât să se îndepărteze de la el. Și știe acest lucru, undeva în subconștientul său beculețul se aprinde și îi spune “Trăiește! Ridică-te și umblă!”.
Interesant, chiar am primit sfatul ăsta de curând.
🙂 Fă-o! Mergi, întâlnește-te cu oameni, iubește real, pentru că iubire prin mesaje chiar nu funcționează. Din acest motivu omul are nevoie să meargă la teatru, ca să îl pocnească emoția și să reveleze, să privească în acea oglindă a societății despre care se spune că este teatrul. Iată că ajungem în punctul în care aș putea să vorbesc despre teatru ca și componentă educațională. Teatrul face parte din marea zonă culturală care cuprinde cam tot ce înseamnă artă, tot ce înseamnă artist, de la scriitori la dansatori, până la intelectuali, profesori, tot ce înseamnă educație. Vorbesc de un spectru mult mai larg în care ar trebui investit masiv. O societate sănătoasă înseamnă educație și cultură, zona asta nu ar trebui absolut deloc neglijată, nu ar trebui lăsată să devină ruda săracă a societății.
Ce ar fi omul fără teatru?
Omul, fără teatru, devine neom. Dacă teatrul dispare, dispare și orice altă formă de artă… vor dispărea toate. Și dacă dispare arta, vom ajunge să ne omorâm pe stradă, ăsta e semnul că devenim niște canibali, niște primitivi. Mă gândesc că societatea a ajuns într-o zonă conflictuală și este foarte ușor să denigrezi, să urăști, să comentezi fără ca tu să faci ceva deosebit, să stai deoparte și să nu îți convină nimic.
“Pentru mama, cel mai de preț lucru în viața asta este OMENIA, așa mi-a spus mereu și așa voi ține minte să fiu, OM.”, este declarația ta. Ce înseamnă, de fapt, a fi OM?
Asta e temă de actorie; să facem un exercițiu – ce înseamnă să fii om? Nu mă gândesc la asta în fiecare zi, așa că nu am un răspuns pregătit, dar pot să fac acum un exercițiu cu toate datele mele, cu tot ce însemn eu și să îți dau un răspuns. Dacă nu ești om, devii un neom, cum spuneam mai sus. Uite ce răspuns cinstit!… Și nu despre asta este vorba, pentru că civilizația tocmai asta încearcă să facă, să ne forțeze să ne civilizăm, să evoluăm. Suntem rezultatul unei evoluții, deci trebuie să evoluezi. Cum evoluezi? Evoluezi căutând, descoperind, descoperindu-te pe tine, aș include aici autocritica, este foarte importantă, am întâlnit multe persoane extrem de fragile, care nu mai suportă niciun fel de critică, sunt mult prea sensibile. Și pot înțelege asta, pentru că societatea îți crează nesiguranță, nu te cultivă pe tine ca om, ca viitoare personalitate. Nu ai cum să fii om în meseria ta dacă nu vii de acasă cu un caracter frumos. Acest caracter frumos se dezvolt în cei 7 ani de acasă.
A fi om nu este complicat. Așa ne naștem, dar dacă te nași într-o haită de lupi, vei urla și tu la un moment dat. Dacă te naști într-o pădure și nu ai auzit pe nimeni vorbind, tu nu vei vorbi niciodată în viața ta. Ai instinctul, dar pentru că nimeni nu a introdus asta în educația ta, nu vei ști. Educația asta va face din om. A fi om este o calitate legată de a fi educat. A fi om înseamnă să știi să spui “Bună ziua”, “Te rog”, “Mulțumesc”. A fi om înseamnă să nu abuzezi, să nu intri cu forța în viețile oamenilor, ci să fii preocupat de bunele tale maniere, să ai grijă de mediul în care trăiești. Despre educație, despre felul tău decent de a fi și despre a-ți crea o anumită conduită peste tot. Nu poți să mergi într-un colectiv foarte bun și să fii mărul stricat, pentru că tu nu ai voie să deranjezi pe nimeni. Eu asta cred, nu ai voie!
“Ideea de succes te chinuie. Ideea de a reuși este cea mai mare calamnitate din istoria umanității. Succesul înseamnă că trebuie să fii în competiție, să lupți. Cu scrupule, sau fără scrupule, nu contează. Succesul este esențialul. Chiar dacă reușești prin mijloace murdare, odată obținut succesul, orice ai făcut este automat acceptat.”. Asta se potrivește cu faptul că oamenii mai puțin frumoși ca și caracter au de câștigat…
În aparență au de câștigat, dar pe termen lung lucrurile nu stau chiar așa. Este ca și cum ne-am grăbi să turnăm un beton la un pod de 30 m înălțime, un beton care se întărește foarte repede, doar ca să marcăm că terminăm lucrarea într-o săptămână. Dar betonul ăla nu are rezistența betonului care s-ar fi uscat în 3 săptămâni, cu un anumit tip de răbdare, un anumit tip de acumulare, niște măsurători și apoi încă șase luni de mentenanță. Eu nu aș merge pe un pod livrat la termen, dar cu multe hibe.
Sunt de părere că frica de Dumnezeu ne ține oarecum în frâu, nu ne permite să fim cât de răi am vrea să fim, chiar și pentru cei care nu cred în Dumnezeu, există o frică că Cineva pedepsește.
Discuția asta este mult mai complexă decât îmi imaginez eu în momentul ăsta. O să mă limitez ca să nu intrăm pe alte alei. Știu că frica este un sentiment extrem de puternic, noi în teatru trăim cu tot felul de frici, temeri, aș zice. Nu știm, nimic nu ne este garantat, lucrezi, dar nu îți garantează nimeni că produsul tău este unul bun. Ai niște repere, ai oameni buni în distribuție, ai o piesă bună la îndemână, dar tot timpul va exista o frică subtilă, o teamă că ceva se poate întâmpla și lucrezi cu asta. Și atunci încercăm să transformăm această frică, care este o energie negativă, într-una pozitivă, constructivă. Frica, dar nu prea multă, te va face întotdeauna să fii mai treaz, mai atent, mai prezent. Asta este frica/teama profesională, frici particulare nu am prea multe.
Frica religioasă nu știu de unde vine, există, într-adevăr, și aș putea spune cu tărie că nu îmi place că se vorbește că Dumnezeu te pedepsește, “lasă că are Dumnezeu grijă de tine” la modul rău, pentru că nu face asta. M-am născut într-o familie ortodoxă și, până la orice altă probă care va demonstra altceva, cred în Dumnezeu, dar este Dumnezeul așa cum îl văd eu, așa cum L-am înțeles eu. Nu există un Dumnezeu povestit și impus de altcineva, este Dumnezeul pe care eu am vrut să îl cunosc, dacă îmi vei cere să îți povestesc cum arată, îmi va fi foarte greu, pentru că el are o mie de fațete, e în fiecare dintre noi, prin ipostaze, e legat de energia universală care ne dă peste cap, care ne culcă seara și ne trezește dimineața, chiar dacă seara te-ai trezit supărat sau dezamăgit, să treacă o noapte și Universul prin subconștientul tu să te reabilibteze și să te redea unei noi zile, luminos, zâmbitor și pus pe fapte, creator. Și dacă am spus creator, am spus Dumnezeu. Cred că în fiecare dintre noi sălăsluiește un mic Dumnezeu.
Și dacă într-o zi, mergând pe stradă, din mulțime L-ai vedea pe Dumnezeu, ce ai face? Ce I-ai spune?
I-aș cere să descopere un mecanism prin care să decodifice tot ce înseamnă dur, răutate, dizgrațios, grobian, vulgar, să decodeze, să demonteze și să transforme totul în zâmbet și iubire.
De ce zâmbet și iubire?
Fără zâmbet, fără bună dispoziție și, peste toate astea, fără iubire, nu se poate face absolut nimic. La iubire se ajunge foarte greu, de aceea iubim facilul. Îmi vine în cap să spun că diferența dintre A Vrea și A Dori este una foarte mare: a vrea înseamnă a întinde mâna și a lua, e pragmatic, e ușor, e ieftin, pe alocuri chiar vulgar, atunci când ți se pare că ți se cuvine ceea ce vrei, și a dori înseamnă procesualitate, pe alocuri este suferință creatoare, pauze lungi, cu gânduri, cu stări, cu multă imaginație, cu foarte mult talent. A iubi înseamnă să duci la bun sfârșit ceva ce pe alții îi va face să zâmbesc (mă refer aici la iubirea în teatru, ca meserie) sau le va trezi o stare, fără ca tu să îi cunoști vreodată pe oamenii ăia. Au venit, s-au intersectat cu tine pentru câteva momente și au plecat în viețile lor, dar zâmbitori, poate mai buni, poate mai iubitori, poate nu atât de lași, poate nu atât de răi. Și pe mine asta mă interesează foarte tare. Pentru că atunci când vii și vezi transpirația, vezi momentul în care îi tremură actorului buza de jos și este pregătit să spună “Te Iubesc” pe scenă, ăsta este, după părerea mea, lucrul cel mai greu, să spui pe o scenă, unei ființe – Te Iubesc. E la fel de greu ca și în viață reală.
Am remarcat că îți plac foarte mult cărțile și că ai fost înconjurat de ele încă de mic. Ce cărți citești?
Da, aș putea spune că am citit de mic… începând cu ierbarul (n.r: râde). Astăzi citesc inclusiv cărți de bucate (probabil o să râzi, dar mă aflu într-un moment al vieții în care sunt destul de relaxat și pot să spun lucruri despre mine fără să mă gândesc că par într-un fel sau altul). Citesc foarte multă beletristică, îmi este mult mai la îndemână, pentru că mă ajută în ceea ce fac, citesc cărți de specialitate, despre tot ce înseamnă teatru. Este important pentru mine să fiu sincer, așa că trebuie să recunosc că în ultima perioadă am citit mai puțin, am citit doar atunci când am fost nevoit. Îmi este foarte greu să îmi fac timp pentru citit și regret acest lucru. Pot spune că nu mi-au plăcut niciodată romanele lacrimogene, în schimb D. R. (Dumitru Radu) Popescu este scriitorul meu preferat, iar cartea de căpătâi, pe care de altfel o fac și cel mai des cadou, este Vânătoarea Regală.
Așa cum spuneai, “Vasile Calofir e un om cu tristeţi, cu renunţări, cu bucurii, cu exaltări, cu emoţie, cu creativitate, cu zâmbet, cu carismă, mai multă sau mai puţină, cu tăceri profunde, cu abandonări de tot felul. E un om ca oricare.”. Cum ai reușit să treci peste perioadele în care ai căzut, în care te-ai simțit descurajat?
Atunci când sunt trist, dezamăgit sau, să zicem, am o stare, fac două lucruri foarte importante: stau singur – este medicamentul meu cel mai bun, și mă plimb – indiferent de oră. Mi s-a întâmplat să mă plimb singur la 2 noaptea pe străzi și să îmi imaginez tot felul de lucruri: lumea fără oameni și fără acel necaz care mă încerca în momentul ăla, fără întâmplarea care m-a făcut să fiu nefericit, să fiu dezamăgit. Și m-am plimbat așa până m-au prins zorii zilei pe o bordură, iar eu am surprins momentul declanșării cotidianului, când oamenii începuseră să se îndrepte către locurile de muncă. Când mă plimb mă comut de la problemele adevărate, le filtrez cu sinceritate și detașare, și mă ancorez în lucruri simple: privesc un copac, o clădire, o arhitectură, o ușă, un grafitti, mă plimb la pas pe o stradă pe care până acum o parcursesem doar cu mașina. Mă reancorez în lucruri simple, care îmi redau mesaje simple, îmi dau un refresh, cum s-ar spune. Fac în așa fel încât lucrurile simple să devină palpabile, mă întorc la mine, la cel cu naivitatea lui, cu gândurile și visurile lui din copilărie și adolescență. Un fel de meditație urbană (n.r.: râde). Dacă aș fi la țară, m-aș duce în pădure sau pe câmp. Mi-aș cumpăra câteva căprițe și, dacă ar fi vorba de depresie, într-o lună cred că mi-aș reveni dedicându-mi timpul creșerii acestora. Nu aș face nimic altceva decât să merg cu caprele pe câmp, le-aș mulge și aș face brânză (n.r: râde). Sincer!
La ce visezi cel mai mult?
Visez, în continuare, la foarte multe lucruri, și asta mi se pare senzațional.. resursa vine din ceea ce gândim, din ceea ce ne imaginăm că o să fie. Nu am fost niciodată mai animat ca atunci când mă pregăteam să intru la facultate și îmi imaginam cum o să fie, ce o să fac. Eram plin de energie. Și visam. Asta mi se întâmplă pe alocuri și astăzi. În prezent visez la un colț de pământ lângă un râu, cu o biută, pe care să ridic o căsuță maramureșeană și ăsta să devină locul meu de lecturare, de gătit la ceaun, de animăluțe.
Să ne închipuim că ai fost ales să ții ora de dirigenție unor elevi de liceu. Cum ar decurge ora?
M-aș axa foarte tare pe individ, ca simțire. Gândește rapid, simte bine. M-ar interesa să vorbesc despre bun simț și despre cum să gândești rapid. Sunt absolut convins că ar ieși un dialog deschis foarte interesant, la care elevii chiar ar participa.
Cu toată experiența și lupta pe care ai dus-o ca să devii un actor respectat și apreciat… care este cel mai în măsură sfat pe care îl poți oferi celor care încă se tem să părăsească zona de confort, să riște, pentru a-și urma visul?
Am muncit enorm, m-am gândit, m-am sfâșiat cât am putut de tare, m-am autoflagelat în momente în care probabil a trebuit să tac, am știut să zâmbesc și să merg mai departe. Peste toate astea, cel mai tare cred că Am Crezut. Important este să crezi mai tare ca oricine că tu poți face un lucru și poți urma o cale, că tu vezi cel mai bine calea aia. Este esenția să crezi și când începe să se întâmple, să se deruleze fiecare etapă a procesului, a acelui drum, să o iubești. Sunt omul care, spre exemplu, dacă a făcut un avion din hârtie, o să țin cu dinții ca nimeni să nu îl distrugă, să nu îl calce. Este avionul meu, atât am putut să fac, atât am știu să fac, dar este al meu. În piesele de teatru pe care le fac, în evenimente și în tot ceea ce fac, fie filme, fie televiziune, devine partea mea de iubire cea mai profundă, voi ține la ele cu dinții și le voi apăra mai presus de orice. Acolo sunt eu, este sufletul meu, este emoția mea și nimeni nu mă poate călca absolut niciodată în picioare. Nu vorbesc niciodată de rău despre piesele mele, cum ar fi să îmi vorbesc de rău copiii pe care îi iubesc?! Să lăsăm să evadeze, ceea ce creăm, pentru că ele vor zbura și vor crea sentimente în suflete. În tot ce fac se regăsește profund credință, profund iubire.
Și atunci când nu crede nimeni în tine?
Da, fix mie mi s-a întâmplat asta. Am plecat să mă fac actor dintr-un sat în care dacă nu te făceai agricultor, inginer, polițist, tractorist, șofer, etc., nu însemnai nimic. Și vii tu și spui Actor. Ce?!? Ce vrei?!? Actor?!? Era vag așa, ce înseamnă asta? Și eu am crezut mai tare ca oricine că pot să fac asta. Și am plecat din sat, am plecat de la un liceu industrial (la sfârșit aveai calificarea de trefilator-laminorist), și vii în templul ăsta, îl găsești, intri în facultatea asta, la clasa lui Dem Rădulescu, și de fapt ai intrat într-o meserie, ai descoperit un mod de a gândi, găsești o altă fază a educației tale, dorești și accesezi, pentru că întâlnești oameni de mare calitate, te duci să te interesezi, înveți, pierzi nopți, cauți piese, te reinventezi. Dacă tu ai văzut la început imaginea în tine, e clar că tu crezi în ea, altfel nu îți apare. Tot timpul o să fie acolo acel ceva care te face să mergi mai departe. Asta înseamnă Dumnezeul ăla care cuprinde tot. Și nu te va lăsa să te oprești nicio secundă.
Vorbești cu atâta fascinație despre teatru încât îmi pot răspunde singură la întrebarea “Ai schimba ceva din trecut?”.
Absolut nimic.. Nu aș schimba absolut nimic din ce am făcut, nici în viața personală și nici în cea profesională. Dem Rădulescu ne spunea: “Vă dați seama că într-o zi puteți să aveți trei meserii? Asta este o șansă pe care trebuie să o conștientizați bine, că v-a pus Dumnezeu degetul în frunte și de aceea ați intrat în meseria asta”, pentru că sunt mulți care au poate mai mult talent decât voi, dar ei s-au pierdut din cine știe ce conjuncturi.
Cum arăta o zi de duminică din copilăria ta?
Duminica nu era cea mai fericită zi din viața mea, pentru că era urmată de luni. Dacă ar fi fost după mine, mi-aș fi dorit ca ziua de luni să înceapă puțin altfel. Weekend-ul meu era atât de axat pe imaginație și pe joacă, îmi făceam prieteni noi, ieșeam în găști, refăceam filmele de la televizor, construiam cazemate, case în copaci, încât duminica s-ar fi terminat undeva luni pe la amiază. Așa am gândit-o dintotdeauna. Seara de dumincă mă găsea de fiecare dată obosit, așa că mi-ar fi plăcut cel puțin să adorm visând la ce am făcut și să nu mă trezesc a doua zi brusc. Eu cred că omul trebuie să fie liber.
Dar dimineața de Crăciun?
Am putea să mai facem un interviu și să vorbim doar de ziua de Crăciun. Ziua de Crăciun începea pe 6 decembrie, odată cu ziua de nume a tatălui meu, cu Sfântul Nicolae. Dacă afară era frig și era zăpadă, în casă era cald, mirosea a țuică fiartă, lămâie și a prăjituri. Îl așteptam pe tata să se întoarcă de la Biserică și să îl sărbătorim. Așa începeau sărbătorile de iarnă. Ziua de Crăciun era pentru noi cel mai frumos moment al anului, mai important chiar și decât vacanța de vară. Eram mai veseli, mai entuziasmați, eram mai apropiați ca familie. Făceam tot felul de lucruri interesante, legate de imaginație, dezlegam integrame, jocuri de cuvinte, cântam, făceam battel-uri de hip-hop. Zilele de Crăciun au fost și la propriu și la figurat cele mai luminoase și cele mai intens trăite din punct de vedere emoțional din viața mea.
Cum se vede lumea prin ochii tăi?
Ca un spectacol orchestrat de undeva din afară, cu oameni care își îndeplinesc rolurile atât de bine. De exemplu, ce mă minunează, și să redau o secvență în concret, stau și mă uit cu maximă atenție cum oamenii, odată ajunși maturi, devin foarte serioși, devin șefi, care ordonă, care schilodesc pe alocuri destine pentru că așa vor ei, și uită să se mai joace, uită că au fost copii, uită inocență, uită improvizație, uită joacă, ei știu doar jocuri – în adevăratul sens al cuvântului, cu reguli, le place să fie maturi, extrem de asumați, de scorțoși și de serioși. Pentru că ești șef sau director nu înseamnă că trebuie să fii într-un anumit fel, trebuie pur și simplu să fii om. Un caracter frumos cuprinde un spectru mult mai mare de comunicare. Cei mai buni dascăli sunt cei care au preluat temeri de la elevi, cel care și-a întrebat elevii cum se simt în ziua respectivă este un dascăl iubit. Văzând astfel de roluri, jucate de oameni, pot să văd lumea ca o scenă, iar regizorul este un creator fascinant.
Decorul… cel mai frumos decor rămâne cel pe care eu l-am explorat, care se regăsește în copilăria mea fragedă, când nimeni nu apucase să îmi spună că lucrurile trebuie făcute Așa sau că asta este important în viața ta, atunci nu aveam mize, nu aveam scopuri pragmatice, luam lucrurile exact așa cum vedeam.
Fiind copil (păduri cureieram) plecam des de acasă, plecam cu zilele. Îmi fixam un obiectiv și îmi doream tare să ajung acolo. Dacă ajungeam într-o pădure, puneam tot felul de semne, de capcane, îmi imaginam că sunt vânător, că pândesc… nu mă plictiseam niciodată. Rămâne cel mai frumos decor.
Unde plecai?
Am plecat la un moment dat într-o expediție în munți. A fost de groază: în doar două zile mă degradasem, intrasem în hipotermie, începusem să am halucinții, m-a prins ploaia, m-am întâlnit cu animale sălbatice… mi se terminaseră proviziile, iar natura era mult mai pregătită să îmi dea lecția decât îmi imaginasem eu. Când am coborât un sat, m-am oprit lângă o fântână și am rugat pe cineva să tragă găleata ca să pot bea apă, pentru că eram fără vlagă. A venit o femeie în vârstă și m-a întrebat ce este cu mine, aveam buzele uscate și crăpate, i-am răspun că nu sunt de-al locului, dar că venisem să urc până la Vârful Pietrosu să găsesc Cloșca cu puii de aur. A zâmbit și mi-a spus să nu mai caut că au căutat-o și alții înaintea mea și că nu mai este demult aici. Apoi mi-a adus trei mere și mi-a dat să beau apă. Lecția a fost că eu am crezut că pot să ajung acolo și am făcut tot ce mi-a stat în putere să duc la bun sfârșit planul.
În viață trebuie să ne îngrjim de trei aspecte importante: minte, trup și suflet. Cât timp aloci fiecăruia?
L-am întrebat pe răposatul Adrian Pintea: ce trebuie să facă un actor ca să reușească să facă meseria asta? Atât mi-a răspuns: să doarmă, să mănânce și să citească. Este o meserie pe care o faci toată viața și ai nevoie de tine pe termen lung. Mintea trebuie antrenată încontinuu, de trup trebuie să avem grijă așa cum trebuie – în facultate ni se spunea că noi suntem contrabasul pe care o să cântăm toată viața și trebuie să fim acordați, bine îngrijiți, să ai temperatura reglată (dacă intri cu un instrument de la rece la cald, el este dezacordat, nu cântă bine). Să mănânci când trebuie, cum trebuie și ce trebuie. Pentru suflet – tot la iubire o să ajung, pentru că ne hrănim cu asta și ea ne va duce până în ultima noastră zi. Iubirea ne-a adus aici și cu asta încheiem interviul.
