Dragi îmi sunt toți cei cărora am ocazia să le ascult poveștile și amintirile, dar atunci când vine vorba de un om mare cum este actorul Mitică Popescu, nimic nu îți face inima să se emoționeze mai tare.
Întâlnirea cu marele actor mi-a scos în față un om blând și zâmbitor, cu o voce caldă și o privire luminoasă. L-aș fi ținut la povești ore întregi, dar spune că timpul trece cu o viteză infernală, așa că nu am vrut să îi răpesc prea mult din acest timp scurt și prețios.
Am trăit un moment de fericire și împlinire, și păstrez drept amintire o fotografie, un autograf și următoarele răspunsuri.
Când se vorbește despre dumneavoastră se spune “unul dintre cei mai îndrăgiți actori”… “unul dintre cei mai mari actori”.. ce înseamnă acest statut pentru dumneavoastră?
Fiind un om normal, mi se pare un lucru obișnuit. Atâta timp cât respecți, e plăcut când ești la rându-ți respectat și iubit.
Asta este cea mai mare satisfacție a unui actor? Sau?
Să fii sănătos și să ai cap și picioare, că piese de schimb se mai fac.
Ce altceva vă împlinește sufletește?
Eu consider că sănătatea este cel mai important lucru, cel puțin pentru mine, la vârsta mea. Păcat că totul trece foarte repede, cu o viteză infernală.
Înainte era la fel de grea viața? Spun că este grea, pentru că parcă ne-am obișnuit să ne plângem și tot mai mulți suferim de depresie, de anxietate…
Probabil. Eu când mă întâlnesc cu prietenii mei discutăm despre altceva… chiar așa să stai într-o tristețe, să vorbești despre boli… asta este altă meserie. Omul e obișnuit să se plângă, te plângi și că n-ai bani, te plângi că ți-e greu… E o “calitate” a noastră.
Îmi spunea Vlad Logigan că “bucureștenii sunt puțini mai răi, și mai reci, și mai egoiști”. Cum îi vedeți dumneavoastră?
Cred că depinde de starea pe care o ai în ziua respectivă. Depinde de satisfacțiile pe care le ai în viață. De exemplu, eu ce am avut de spus, am spus în cariera mea. Acum nu sufăr că nu mai fac teatru, este oricum foarte greu, mai ales că se circulă foarte mult, se joacă în săli mici… iar eu nu sunt obișnuit să joc în sălițe mici. Îmi amintesc că jucam „Emigranții”, cu Ștefan Iordache, și aveam Teatrul Foarte Mic, ne mutasem acolo că nu mai era repertoriu… și când s-au aprins luminile și a văzut Iordache că sunt numai 100 și ceva de oameni în sală, zice “Hai să nu mai jucăm”. Era un efort, mai ales pentru un spectacol în doi oameni, iar noi eram obișnuiți cu lume multă.
Vă mai duceți să vedeți piese de teatru?
Sigur că da. Nu doar invitat, îmi cumpăr și bilet. La ora actuală majoritatea joacă în trupe particulare și au de plătit chiria la sala respectivă, mai iau și ei un gaj…
Consider că sunteți cel mai în măsură să oferiți un sfat noii generații de actori sau celor care vor să meargă pe acest drum. Ce ați putea să le spuneți?
Nu am fost întrebat până acum, probabil nu au nevoie de sfaturi. În orice caz, este foarte important ca omul să facă ce îi place și să ajungă ca el, nu ca alții, ca un alt actor pe care l-a văzut jucând și i-a plăcut foarte mult.
Stimată domnișoară, în această meserie orice actor are nevoie de două lucruri: de talent și de șansă – talentul este de la Dumnezeu, iar șansa ți-o oferă oamenii. Dacă ai doar una din ele, nu prea reziști. 
Care este piesa de teatru care a avut cel mai mare impact asupra dumneavoastră? Cea pe care și astăzi, dacă ar fi să se mai pună în scenă, ați juca-o cu același drag.
La toate am muncit. Sunt roluri care se fac la o anumită vârstă și pe care nu aș mai putea să le joc acum, spre exemplu, dacă aș fi distribuit în “Romeo și Julieta”. Nu mă potriveam eu nici înainte, că nu am fost un frumos al teatrului. Am avut un musical după Camil Petrescu – “Mitică Popescu” – la care am muncit foarte mult, am cântat, am dansat, ei, vă dați seama că, îmi place să cânt, să dansez, dar acum doar în tihnă, în șoaptă. Nu aș mai putea să joc într-un asemenea spectacol.
Trebuie să iubești fiecare rol, niciunul nu este perfect, la niciunul nu poți să atingi perfecțiunea, dar în general te apropii mai mult de ultimul. Nu sunteți încă mamă, dar de obicei la cel mai mic dintre copii ești mai atent decât ai fost cu ceilalți.
Mircea Albulescu spunea: “Deodată, înainte de începerea spectacolului, sunetul care îţi taie respiraţia: fâşşşşş… se trage cortina. Noi, actorii, ne ştim unii pe alţii, dar spectatorii nu. Suntem un singur suflet. Iar când există un schimb de suflete, între actori şi spectatori, se întâmplă ceva: e emoţia. Inspiri- expiri, inspiri-expiri. Asta e teatrul. Asta înseamnă că Dumnezeu s-a pogorât peste noi.” Ce trăiri aveați înainte de începerea spectacolului?
Haideți să vă dau un exemplu: ultimul spectacol pe care l-am jucat în teatru a fost un “Alex și Morris”, alături de Ștefan Iordache. Programul nostru era așa: spectacolul începea la ora 19:00, la 15:30 eram cu taxiul la el acasă (eu stăteam puțin mai departe de Centru decât el), ajungeam la teatru, repetam textul în cabină, apoi beam o cafea, citeam ziarul dacă aveam, ne relaxam… la ora 18:00 ne îmbrăcam, la 18:30 coboram și verificam recuzita – cum era montat decorul – și la 19:00 se bătea gongul. Și la 21:05 se termina spectacolul. Eram mai transpirați, mai obosiți, dar mai stăteam o oră la teatru, după care luam un taxi și mergeam spre casele noastre.
Cu spectatorii nu ne întâlneam nici la intrare, nici la ieșire.
Ce v-a oferit teatrul?
Mi-a oferit mult. În primul rând m-a mulțumit pentru că am făcut ce am vrut și… se pare că a făcut bine.
Ați regretat vreodată că ați ales teatrul?
Doamne ferește! Cum vă spuneam, pe lângă talent și șansă, am avut și noroc. Înainte să intru la Facultate am fost la Teatrul Armatei, actualmente Teatrul Nottara – aici făceam figurație, dar meseria asta se mai și fură, chiar și de la cei mai slabi… adică să nu faci ca ei (n.r.: râde). În perioada de studenție am jucat și la Teatru de Comedie, câțiva ani am jucat și în provincie, la un teatru foarte bun din Piatra Neamț, la vremea respectivă se spunea că este Teatrul Bucureștean în cantonament. Era o trupă foarte bună cu care am avut turnee și în străinătate. Am venit apoi la Teatru Mic unde am stat… vreo 40 de ani.
Spuneați că mama dumneavoastră și-a dorit să deveniți preot și că ați fost băiat de altar. Care este relația dumneavoastră cu Dumnezeu?
Eu sunt un om credincios, dar mi-am dat seama mai târziu că din ceea ce făceam eu acolo, la biserică, mă interesa de fapt partea de spectacol – purtam veșmânt, eram un personaj. Ieșeam în evidență, nu eram în anonimat.
M-a ajutat credința în Dumnezeu, am văzut și părțile bune, dar și părți mai puțin bune.
Cum arăta o zi din copilăria dumneavoastră?
Mergeam la școală. Nu pot să zic că am fost un îndrăgostit, nu eram nerăbdător să înceapă școala, de ce să mint?!, dar am trecut-o cu bine (n.r.: râde). Nu am rămas nici corigent, nici repetent.
Ca adolescent, cum vă plăcea să vă petreceți timpul liber? Ce pasiuni aveați?
Ne jucam… pe vremuri ne jucam mult. Aveam jocuri – Ulii și porumbeii, Lapte gros, De-a v-ați ascunselea, fotbal cu minge de cârpă, am prins mai târziu și cu minge adevărată. Pe noi ne speriau bunicii ca să intrăm seara în curte. Acum este mai greu printre blocuri să te joci.
Trăim acum într-o eră a tehnologiei și tânjim după apreciere și admirație virtuală. Abia dacă mai știm ce contează cu adevărat în viață. Așa că vă întreb, pentru dumneavoastră ce a contat și ce contează cu adevărat?
Prietenia – este bine să ai prieteni, nu mulți, dar adevărați. Respectul – este bine să respecți oamenii și să cauți să fii respectat. Să nu faci compromisuri – contează foarte mult asta. Mai simplu – să dorești libertatea ta. În viață mai greșești, mai superi pe cineva, când mi se întâmpla asta și nu aveam dreptate, abia așteptam să mă întâlnesc ca să îmi cer scuze.
Nu am plăcerea de a sta mereu cu ochii în telefon, am un telefon la care răspund și atât și am un televizor la care mă uit, la filme și la știri, pentru că trebuie să știu ce se întâmplă în lume, să îmi dau seama cine minte și cine nu. Poate este și o formă de lene că nu m-au interesat toate astea.
Am uitat să ne cerem iertare.
Sunt oameni care nu știu să mulțumească, pe lângă să își ceară iertare.
Dacă într-o zi, mergând pe stradă, din mulțime L-ați vedea pe Dumnezeu zâmbindu-vă. Ce ați face? Ce I-ați spune?
Nu cred că poate să Îl vadă cineva. E o poveste, sunt frumoase poveștile.
V-au plăcut cărțile?
Mi-au plăcut titlurile de cărți și cărțile… am citit și eu vreo 5-6 în tinerețea mea. Era una “În căutarea timpului pierdut” a lui Proust și, într-adevăr, așa cum spune, este păcat ca omul să piardă timpul, iar dacă îl pierde să-l caute să-și rezolve problema. Și mai era cartea lui Hans Fallada, care spune un lucru interesant și adevărat – Fiecare moare singur.
