SCURTĂ DESCRIERE
NUME: Luminița Bucur
DATA NAȘTERII: 9 noiembrie 1986
LOCUL NAȘTERII: Drobeta-Turnu Severin
OCUPAȚIE: actriță
Luminița, spune-mi, te rog, când ți-ai descoperit pasiunea pentru teatru și film?
Știu că o să sune șablon, dar de mică am știut că o să mă fac actriță. Vara, la țară, când eram cu gașca pe uliță, pregăteam scena din bolțarii bunicului. Îi aranjam și făceam “instrucțiune”: tu vinzi bilete, tu faci aia, tu ailaltă. Iar bunica, săraca, făcea gogoși ca să le oferim publicului. De mică am avut chestia asta cu scena. Și tot de mică îmi aduc aminte că treceam foarte repede de la râs la plâns și îmi spunea bunica “Mumă, când n-oi știi ce să te faci, fă-te actriță, că tare bine îți iese.”.
Mai apoi, în liceu, am făcut parte din grupa de teatru. M-a fascinat dintotdeauna capacitatea pe care o au actorii pe scenă. Adică m-am gândit mereu ce magie fac ei de atunci când urcă pe scenă, publicul tace. E murmurul de dinainte și imediat cum se stinge lumina si se trage cortina, toată lumea tace. Intri într-o lume în care habar nu ai încotro te îndrepți și cât ține spectacolul te lași purtat pe brațele actorilor.
Chestia asta m-a fascinat pe mine foarte tare încă de pe vremea când eram în liceu și mă duceam la teatru ca spectator. Mi-am zis: eu vreau să mă fac actriță. Ce se poate întâmpla? A fost o dramă în familie, bineînțeles, părintii nu au fost de acord, pentru că arta la mine în familie nu a existat (mama – contabil, tata – polițist).
În clasa a 9-a am avut prima discuție, care s-a lăsat cu plâns și drame. După asta, au urmat doi ani de pregătire pentru jurnalism (în capul meu era o idee cum că pot fenta și de la jurnalism să merg la teatru), iar în clasa a 12-a mi-am dat seama că am aruncat banii aiurea pe meditații; am avut iar o discuție cu ai mei și le-am zis că eu nu pot altfel, că “mă trage firul”.
Tata a fost cel care a zis: “nu vreau să vii să îmi spui că din cauza mea ești nefericită. Dacă asta vrei, du-te. Dar să știi ca există și croitorese care au terminat actoria.”. La 19 ani nu prea înțelegi subtilitatea mesajului și am zis “și ce dacă, asta înseamnă că o să știu să fac și haine”. Și într-adevăr, tata m-a susținut, mama acum e împăcată cu meseria, pentru că și-a dorit, ca orice părinte, o stabilitate pentru copilul lui.
Un om care a contribuit foarte mult la decizia mea finală de a mă face actrița a fost Dumitru Rucăreanu, Dumnezeu să îl odihnească. L-am întâlnit după un spectacol la Severin, pe el și pe Marin Moraru. I-am zis că îmi doresc să mă fac actriță și, văzându-mi inocența și faptul că puteam să mut lumea din loc pentru meseria asta, mi-a zis “Du-te, tată, dar să știi că nu e ceea ce pare.”
Si a mai avut o expresie foarte faină “Teatrul e ca nufărul: este superb, dar nu știi unde crește.”. Si cred că asta a contat și la deviza mea în viață. Depinde ce vrei să vezi: superbitatea nufărului sau faptul că el trăiește în mâl.
A fost greu drumul?
A fost provocator. Traseul actorului nu este unul ușor. Lucrând cu copii și cu adolescenți, încerc să le transmit mesajul elegant dacă nu se află pe pe drumul lor. Este o misiune foarte grea. Nu poți să îi spui “Nu”, îi spui “Încearcă, dar fii pregătit și pentru altceva”.
Au fost ani grei, pentru că nu știam cu ce se mănâncă teatrul. Cinci ani, cât am făcut eu facultatea și masterul, au fost plini de provocări. Pentru că teatrul înseamnă o călătorie a sufletului. Meseria asta te pune în niște ipostaze pe care în viața reală poate nu o să ai niciodată ocazia să le trăiești. Este un dar.
Primii trei ani au fost o provocare, pentru că sunt tot felul de ateliere, tot felul de cursuri, tot felul de experiențe prin care treci.. au fost trei ani de descoperire.. m-am descoperit pe mine, iar primul lucru pe care l-am învățat a fost: să nu judeci. Când afli povestea personajului, pe care autorul nu ți-o dă niciodată, Shakespeare a scris “Romeo și Julieta” și știi despre Julieta că provine din familia cutare și că îl iubește pe Romeo. De ce îl iubește pe Romeo? Cum arată Romeo? Ce poveste au avut ei înainte? Cum s-au cunoscut? Cum au ajuns să se iubească atât de mult? De ce se omoară.. alea sunt ale tale. De aceea sunt mii de Juliete și fiecare este minunată în felul ei. Pentru că scoatem minunăția pe care noi o avem în noi, dar de care nu știm. Și atunci aceste roluri te fac pe tine un om mai bun.
Așa am învățat că nu e bine să judeci până nu știi “de ce”-urile omului. Fiecare om are o explicație pentru care acționează în felul în care acționează; e la prima mână să judeci. Pentru mine ăsta a fost cel mai mare câștig. Și e greu, pentru că la început îți este terfelit numele, e pus în șapte milioane de ipostaze.. sunt grele, e orgoliul tău. După 3 ani de facultate nu mai ai orgoliu, pentru că începi să descoperi cerșetorul, femeia de servici, președintele, conducătorul, omul simplu.. Un actor este un foarte bun psiholog. Mă uit la oameni pe stradă și încep să mă gândesc “de ce o fi trist?”, pentru că mi se pare incredibil să știi “de ce”-urile oamenilor înainte de a eticheta.
Am câștigat primii bani (în facultate) făcând petreceri pentru copii și teatru pentru copii. Asta a fost cea mai mare provocare, pentru că cei mici sunt cel mai sincer public, iar pentru tine ca actor dacă ai trecut granița copilului și l-ai cucerit în timp ce jucai pentru el, te poți declara un actor bun. Bucuria și încrederea pe care le are un copil în tine, în povestea pe care o spui, înseamnă că ți-ai făcut munca.
Unde te simți cel mai bine? Pe scenă sau în fața camerelor de filmat?
E greu să aleg. Sincer, sincer, sincer.. sufletul meu este la teatru. Pe scenă trăiești mult mai intens. La un moment dat am avut o discuție cu un puști, care mi-a pus mintea pe bigudiuri rău de tot. M-a întrebat: “Ce este iubirea?”. Nu am știu ce să îi răspund. După care, m-a întrebat “Ce este viața?”. Am încercat să îl lămuresc cum am știut, dar el mi-a oferit o definiție foarte tare; pentru el viața este o bandă mare cu bomboane de ciocolată și fiecare zi reprezintă o bomboană. Bucuria zilei este că poți să mănânci bomboana, dar nu știi niciodată ce se află în interiorul ei. Poate să fie ceea ce îți place (alune, caramel, cocos, etc.) sau poate să nu îți placă. Dar cel mai important e să te bucuri că mănânci ciocolată.
Atât de mult mi-au plăcut vorbele astea (ale unui puști de 6 ani) încât mă gândesc… fiecare spectator care vine la piesa de teatru este un om care mănâncă o bomboană. Nu știe ce va fi înăuntru, dar pentru mine, ca actriță, important este ca el să se bucure că mănâncă bomboana. Și bomboana, adică piesa de teatru pe care eu o joc, să fie un conținut pe care el și-l dorește.
Teatrul este mult mai prezent, este viu, este un schimb de emoție pe care nu știu să îl definesc, dar este un stol de fluturi în stomac pe care îl ai la finalul fiecărui spectacol. Există o conexiune care se formează la final între actor și spectator și povestea pe care tu o spui, chiar dacă o spui de mai multe ori, este de fiecare dată doar o dată. La film este altceva. Poți să tragi șapte duble, sute de duble.. este mult mai aprofundată treaba din punct de vedere vizual, acolo ai posibilitatea de a crește, de a construi pentru a ieși profi. La film ai posibilitatea de perfecționare prin mai multe duble, la teatru ai posibilitatea de perfecționare prin unicitatea momentului – este doar acum și aici.
Teatrul m-a învățat să fiu prezentă în fiecare clipă din viața mea. Nu mă gândesc la ce voi face sau la ce nu am făcut. Clipa asta este cea mai minunată și chiar este un cadou de la Univers.
Piesele de teatru în care joci sunt toate comedii. Cum așa? De ce așa?
Piesele mele de teatru au și ele o poveste. Lucrând independent, este un drum pe care ți-l faci. Am o piesă care se joacă de 13 ani – “Scuzați, pardon, m-am răzgândit”, jucată cu Oleg Apostol, pe care am făcut-o în Master. De ce comedie? Pentru că oamenii au nevoie de frumos, oamenii au nevoie să se bucure, au nevoie să uite pentru o oră și jumătate de tot ceea ce se întâmplă în lume și pentru o oră jumate să se uite la ei (piesele noastre relatează povești reale de viață, dar puse într-o notă comică). Consider că dramă, vulgaritate, nonconformism există la fiecare pas. Acum 6 ani, am scris o piesă, era cumva dramă, și ne-am răzgândit, pentru că oamenii au destule drame, oamenii au probleme, asa ca m-am întâlnit cu colegii și am rescris piesa.
Dacă nu ai fi fost înzestrată cu acest dar, spre ce alt domeniu crezi că te-ai fi îndreptat?
Îmi place foarte mult să lucrez cu copiii. Predau cursuri de actorie. Dar daca nu as fi avut nicio inclinatie spre actorie, cred că mi-ar fi plăcut să lucrez fiu designer de interior. Dar un alt fel de design interior Locul trebuie să fie conform sufletului tău, locul trebuie să aibă o poveste.
Lenuța, soția cea păcătoasă a lui Brânzoi. Cum ai ajuns în această postură? ?
A fost o adevărată surpriză și pentru mine. Știam serialul, cunoșteam personajele, iar Anca Dumitra mi-a fost colega de facultate. Când m-au chemat să dau proba, momentul a fost absolut adorabil. Mi s-a cerut din prima să îl lovesc pe Ionuț (Brânzoi). Nu înțelegeam cum ar trebui să fac asta, eu fiind un om anti-violență și, mai mult, în sediul unde am dat proba totul era din geam, oamenii erau în birouri, iar eu trebuia practic să fac asta de față cu toată lumea. Într-un final, Ionuț m-a încurajat să îl lovesc că nu se supără și am reușit – am obținut rolul.
La final, Dragoș Buliga (regizorul) mi-a spus că va trebui să mă facă urâtă pentru acest rol și zic “mulțumesc că m-ai considerat frumoasă, dar nu este o problemă.”. Acum.. sincer vorbind, când am văzut cât m-au făcut de urâtă.. sunt total altă persoană acolo (n.r.: râde).
Ți-a fost greu să te acomodezi în pielea personajului?
A fost o provocare Lenuța Brânzoi pentru mine, pentru că în viața reală eu nu sunt deloc ca ea (în afară de stilul ei pătimaș – și aici în sensul că dacă mi-am propus ceva, merg până la capăt). Trăind la țară, cumva mi-am adus aminte de anumite persoane de acolo și am încercat să dau viață personajului gandindu-mă la “de ce”-urile ei. I-am făcut în spatele ecranului un portret robot în care Lenuța are foarte bine justificate motivele pentru care acționează așa. Este o fată mișto și ea, să știi, chiar dacă pare dură. Majoritatea femeilor îmi spune că personajul meu se răzbună și în numele lor, pentru ceea ce nu primesc de la bărbat (n.r.: râde).
Ce îți place cel mai mult la mediul în care lucrezi?
Când m-am dus în prima zi de filmare, Dragoș, regizorul, m-a ajutat să mă integrez imediat în echipă. M-am simțit de la început foarte bine printre ei, pentru că sunt niște oameni profesioniști, toți sunt extrem de pasionați de ceea ce fac și se comportă cu tine ca și cum ai fost alături de ei încă de la primul episod, primul sezon. Nu m-am simțit inconfortabil, nu m-am simțit că deranjez sau că sunt în plus, că fiind primele mele zile, din cauza mea se trag mai multe duble și se lungește ziua de filmare. Cumva, tot confortul și încrederea, curajul lor de a mă lasă pe mine să îi dau viață Lenutei așa cum am considerat eu, pentru mine ca actor a fost foarte important. Fară un om care să te mânuiască foarte bine, tu nu poți să faci un rol ok. Personajul și serialul reprezintă un proiect de suflet, mă duc la filmări cu același drag și entuziasm ca în primele zile, chiar dacă dimineața mă trezesc la 4:00-4:30.
Care este personajul tău preferat din serial?
Lenuța Brânzoi (n.r.: râde). O iubesc pe Lenuța, mi-e foarte dragă pentru că ea este o altă femeie, nu e ca mine. Chiar dacă cumva fac mereu același lucru, sunt nerăbdătoare să mai descopăr ceva despre ea, iar ca fiecare episod reprezinta o surpriza si o provocare. Dincolo de asta, Lenuța și Brânzoi formează cel mai mișto cuplu din serial, nu poate nimeni să conteste acest fapt. Sunt ca sarea și piperul… sau ca uleiul și oțetul, chiar dacă nu se combină, cumva nu pot trăi unul fară celălalt.
Ți-a comentat cineva pe Facebook: “Vai, Lumi, viața ta este o comedie generală”. Chiar așa este viața ta?
Viața mea nu este o comedie. Mi-a mai scris cineva de curând că de ce postez filmulețe prin care las să se vădă că și cum nu aș avea nicio problemă. “O zi din viața unui cetățean” a luat naștere realmente din viața mea… sunt poveșți reale din viața mea. Ce am eu este un umor aparte. Un umor nativ, un mod special de a povesti lucrurile. Oltenia din mine reiese și atunci totul devine comic, chiar dacă nu este comic. Probleme sunt. Însă fiind un om prost de bun și ușor de trombonit, vreau să văd partea bună a lucrurilor în orice context. Umorul meu reise din ideea de a face haz de necaz, pentru că nu am timp de pierdut stând supărată pe viață și mâhnită. Viața mea… și când e supărare, e comică.
Când ai plâns ultima oară la un film?
Plâng foarte ușor. Pe cât par de hotărâtă și chiar dură, în interiorul meu este foarte multă fragilitate. Am plâns de curând la un clip filmat într-un aeroport. Erau surprinse emoțiile oamenilor care așteptau (copii care își așteaptă părinții, oameni care așteaptă cu flori). Am plâns de ziceai că m-a bătut cineva. Mie nu mi-au plăcut niciodată aeroporturile, gările.. despărțirile, finalurile de cărți. Chiar dacă închei un capitol, o poveste, cât de frumos o închei, tot un sfârșit reprezintă. Plâng când regăsesc în filme emoțiile pe care le țin foarte bine închise în interiorul meu.
Cuzin Toma, colegul tău din serial, spunea într-un interviu: “Am momente de fericire, dar sunt un om bucuros. Mi-e greu să fiu fericit când ştiu ce se întâmplă în jurul meu, mi-e greu să fiu fericit când ies din satul ăsta şi văd oameni vai mama lor. Mi-e foarte greu să fiu fericit, poate că aşa sunt construit, dar să trăiesc cu bucurie pot.”. Tu esti un om fericit sau bucuros?
E foarte frumos cum spune Toma. Îmi doresc ca lumea să poată trai frumos, îmi doresc să fim toți fericiți și bucuroși pentru fiecare lucru pe care îl avem, dar sunt conștientă că ăsta este un ideal. Nu renunț la el. Sper ca într-o bună zi, măcar 70% din oameni să realizeze tot ce au, iar dacă vor realiza ce au, vor fi și fericiți, și bucuroși.
Fiind un om prost de bun și implicându-mă în orice, așa am fost și în relațiile interumane și mi-am dorit ca oamenii să fie și fericiți și bucuroși, iar dacă eu i-am văzut pe ei fericiți, eu am fost bucuroasă. Încerc mereu să ofer bucurie pentru că bunica mea, Dumnezeu să o odihnească, m-a învățat deviza unei replici: “Mumă, dacă poți în viață să faci un bine, fă-l! Dacă nu poți să faci, nu face nimic”. Și atunci, dacă pot să îi aduc unui om un zâmbet, îl aduc, dacă nu, nu vreau nici să îl supăr.
Odată cu vârstă, apropo de ce zicea Toma, încerc să mă gândesc și la sufletul meu. Să fie și el fericit, înainte de a fi celălalt fericit. Dacă eu sunt fericită și fac lucruri mici pentru bucuria sufletului meu, cu siguranță voi putea oferi mai departe. Cred într-un flux de emoție, de bucurie și de fericire. Și atunci, dacă tu ești un om bun și te bucuri de lucrurile pe care ți le oferă viața, poți să faci la rândul tău bine, să oferi bucurie și atunci o să fie frumos și pentru tine, și pentru ceilalți. Dacă aș lua problemele celor din jur și aș încerca să le rezolv, aș fi un caz pierdut.
Mi-am promis mie la un moment dat că în viața asta mare nu o să îmi terfelesc niciodată sufletul. Așa că, în momentul în care am ajuns acasă și am închis ușa, acasă este templul meu. Lumea mea de acasă este seva pe care eu o iau pentru a putea da viață personajelor, trăirilor s.a.m.d. E foarte important confortul sufletului, siguranța și încrederea de care el are nevoie. Să ai încredere în sufletul tău!
Ce alte pasiuni ai?
Mă relaxează amenajatul prin casă, mă relaxează gătitul – îmi place să gătesc pentru prieteni, mă relaxează foarte tare cititul, muzica bună, timpul petrecut cu mine, îmi place să călătoresc – și îmi place in mod special Italia.
Cu ce gânduri adormi noaptea?
Gânduri de recunoștință. Toate emoțiile și lucrurile plăcute și provocatoare pe care le-a adus ziua respectiva. Mi se pare că a fi recunoscător pentru ceea ce ai este cel mai înălțător sentiment. Fiind recunoscători, putem vedea lucrurile mici care sunt, de fapt, cele mai importante. Ne dorim niște lucruri despre care nu știm exact dacă le vrem noi sau le vrem pentru că toți ceilalți oameni le au și vrem să fim în rand cu ei. Omenirea și-a uitat unicitatea. Cred că dacă fiecare dintre noi ar fi conștient de cât de unic e și de cât de minunată este unicitatea pe care o are, noi toți am fi și fericiți, și buni și ideali și mult mai uniți, pentru că nu am mai concura unii cu alții.
Dacă ar fi să am o putere și să pot schimba ceva în lumea asta, aș schimba încă din primii ani de viață ai unui om modul de a percepe viața. Aș schimba paradigma sub care trăiește omenirea – trebuie să faci aia, trebuie să faci aia.. nu trebuie să faci nimic! Trebuie doar să fii.
Ai adus aminte de de două ori de bunica ta. Spune-mi, te rog, cum ți-a fost copilăria?
Copilăria ramane cea mai importantă perioadă a vieții mele. Am avut o copilărie fix că a lui Creangă. Puteai să îmi spui că nu mă duci la mare, nu era o problemă, dar dacă îmi spuneai că nu mă lasi la țară, era dramă. Am crescut până la 3 ani la țară și apoi, weekend de weekend și în fiecare vacanță mergeam acolo. Ziua la țară era foarte lungă și aveai timp să faci de toate, să dormi, să te joci, să alergi, să te duci cu gâștele, să te duci și la “muncă” (ne-au dus de mici să ne arate treburile câmpului) . Aș da mult din ce am acum pentru o zi din copilăria mea. Mă număr printre norocoși că am trăit-o și vă rămâne un cufăr cu amintiri pe care atunci când nu știi încotro să te îndrepți îl deschizi și te reconectezi.
Dacă într-o zi, mergând pe stradă, în mulțime L-ai vedea pe Dumnezeu, ce I-ai spune?
Să știi că eu vorbesc cu Dumnezeu. Îl mai invit la o cafea din când în când. Cred că Dumnezeu lucrează prin oameni, dar dacă L-aș vedea, L-aș întreba dacă pot să îl îmbrățișez și I-aș mulțumi pentru tot, pentru că mă număr printre oamenii norocoși în viața asta. Și I-aș spune să îi salute pe cei pe care mi I-a luat. Anul trecut a fost un an mai greu, un an în care am pierdut-o pe bunica. Odată cu pierderea ei s-a încheiat o lume și s-a încheiat brusc.
