De Eveline Păuna am auzit acum mulți ani, pe când eram elevă a Colegiului Național Elena Cuza, undeva în clasa a 11-a, iar doamna profesoară de latină intra în sala de clasă și ne vorbea frumos și cu mândrie de noua ei elevă – Eveline. Știam despre ea că este o tânără frumoasă și deșteaptă, dar nu purtasem vreodată o conversație, așa că atunci când anii au trecut și am descoperit blog-ul Evelinei și am aflat câte a făcut pe plan profesional și în câte proiecte este implicată, mi-am zis că este timpul ca, în sfârșit, să îmi cunosc fosta colegă de liceu. O scriitoare desăvârșită.
Femeia la 30 de ani… cum este ea? Ce este ea? Ce își dorește?
Pentru mine acum e foarte clar că femeia la 30 de ani este EVELINE. Pentru că vârsta aceasta am descoperit-o ca fiind vârsta de aur. E vârsta la care ești încă tânără și spui “Am timp pentru orice vis” și, pe de altă parte, ai acea maturitate pe care ți-o dă doar felul în care te-a șlefuit viața până acum.
Cumva, înțelepciunea aceasta, sau mai bine zis, începutul de înțelepciune pe care îl are o femeie de 30 de ani combinat cu faptul că are întotdeauna plasa de siguranță la gândul că e timp să repare orice greșală fac din vârsta de 30 de ani cel mai frumos moment, cea mai frumoasă perioadă pe care am trăit-o până acum, pentru că le combin pe toate – îmi place să mă răsfăț ca în copilărie, sunt binecuvântată că am părinții și bunica aproape, deci uneori mă simt atât de copil…, pe de altă parte, tocurile pe care le iubesc mă transportă într-o altă lume și pot să fiu exact femeia cu credibilitate (credibilitatea crește odată cu vârsta din buletin) și acum când deja în colectivele în care lucrez sau pe care le coordonez există tineri cu vârsta mai mică decât a mea mi se pare că am trecut peste acest prag al înțelepciunii și chiar mă bucur dacă pot ajuta cu un sfat sau cu o experiență.
Nu vreau să mă uit în stânga și în dreapta, ci vreau să trăiesc vârsta aceasta așa cum simt. Cred că puterea de a admira este foarte importantă, am admirat și admir persoane care mă inspiră în viață, dar am cules cumva din interviurile pe care le-am făcut în anii de presă și niște experiențe la care acum privesc detașată, pentru că vreau să scriu povestea femeii de 30 de ani cu sufletul meu, exact așa cum simt.
Ce este? Cred că visătoare și creativă.
Ce își dorește? Îmi doresc să păstrez echilibrul pe care am învățat să îl armonizez în tot ceea ce fac în viață și îmi doresc să întâlnesc marea dragoste.
Crezi că bărbatul de lângă tine s-ar putea simți intimidat de femeia de 30 de ani puternică și independentă care ești în prezent?
Nu știu dacă îl sperii. M-aș bucura să nu fie așa. Pe de altă parte cred că ajung la mine doar cei curajoși. Sunt sigură că nu pot iubi un bărbat pe care nu îl respect. Ca să îl pot iubi trebuie să privim împreună spre aceleași orizonturi, să ne dorim aceleași lucruri, să ne ținem de mână umăr lângă umăr sau să îl las pe el să fie cu un pas înainte în atitudine și în siguranța din viață, din orice capitol.
Nu mi-am pus niciodată problema astfel, deoarece cred că dragostea are rațiunile ei. Ne îndrăgostim pur și simplu; ne îndrăgostim de oamenii care ne seamănă sau ne completează. Nu vorbesc aici de statut social sau de venituri, pur și simplu contextul social în care te aflii te face să te îndrăgostești de oamenii care îți seamănă.
Sunt o femeie complicată prin faptul că, într-adevăr, îmi doresc mult de la cel de lângă mine, dar nu îmi doresc mai mult decât și-ar dori el de la femeia care îi stă alături. Adică nu sunt genul de femeie-accesoriu pe care o atârni de braț și cu care ieși seara în club. Poate că și asta e o problemă sau poate că pur și simplu nu ne-am sincronizat. Aud atâtea prietene care îmi spun “Vai, dar unde sunt bărbații senzaționali din poveștile de altădată?”, pe de altă parte, pentru că lucrez cu foarte mulți bărbați și de diferite vârste, îi aud spunând “Nu știu unde sunt femeile de altădată”. Probabil că ne căutăm în lupta aceasta din viață și există momentul acela în care îl întâlnești. Întrebarea este, apropo de dragoste: “Cum faci să nu fi fost marea dragoste cea pe care nu o mai poți avea, cea care a trecut?”. Aici e dilema.
Se spune că doi oameni care sunt meniți să fie împreună…
Am încredere în Dumnezeu și cumva, când lucrurile din stânga și din dreapta se clatină, ce mă face să merg mai departe este credința. Mă rog în felul meu, am relația mea cu Dumnezeu așa cum simt eu că trebuie să fie, uneori fără intermediari.
Ce i-ar spune Eveline, femeia la 30 ani, lui Eveline, tânăra de 18 ani?
Că i se va împlini tot ce a visat. Și i-aș zice să aibă grijă cum visează, pentru că este incredibil cum Dumnezeu mi-a ascultat fiecare gând, viața mea de acum este exact cum mi-o proiectasem atunci – să am câteva job-uri, să nu îmi semene nicio zi cu cealaltă, să am puterea de a fi creativă și de a lega conexiuni noi, de a îmbina toate laturile activității mele, de a conduce singură, cu viteză, în destinații îndepărtate, până la a veni de la birou și de a-mi lăsa geanta într-o parte și de a mă întinde pe canapea pentru a citi ultimele mail-uri. Visam să fac totul în carieră și probabil că din secunda în care am plantat visul acesta a devenit un scop și iată că am pășit pe drumul pe care îl dorisem atunci.
I-aș zice să viseze și să aibă grijă ce pune acolo în vise, pentru că Dumnezeu i le îndeplinește și viața o ascultă. Și asta aș spune oricărei tinere sau mai tinere decât mine pe care o întâlnesc, pentru că forța pe care ți-o dă gândul este unică și indiferent cât de ciudate par visele tale sau dorințele sau planurile, dacă tu crezi în ele, se vor împlini.
După ce ai dat examenul de capacitate și ai ales liceul Colegiul Național Elena Cuza, știai exact ce vrei să te faci când o să fii mare?
Când eram mică-mică mi se părea fascinant să poți să scrii, să îți imaginezi vieți și să le atribui unor personaje care să le trăiască exact cum ți-ai imaginat tu. După care am vrut să fiu șofer de TIR, lucru care nu prea se asorta cu statutul de fetiță care face balet, dar eu aveam impresia că șoferul de TIR este cel care călătorește pe drumuri lungi, oprește unde vrea, vizitează ce vrea, are casa în mașină și nu îi trebuie mai mult decât se află acolo – muzică, neapărat, și mi s-ar fi părut complicat să fiu șofer de autocar pentru că ar fi fost prea multă lume. Am aflat că nu e așa și atunci nu mi-am mai dorit.
Am visat să fiu psiholog, ca mama, după ce mi s-a dovedit că nu am talent artistic ca tata, muzica nu m-a atras de partea ei întru totul. Când am intrat în liceu, la începutul clasei a 9-a, am fost sigură că o să dau la Psihologie, după care am avut un context special care m-a aruncat în brațele jurnalismului. Pentru că am început să scriu și să semnez pentru o revistă cu tiraj național încă din clasa a 10-a, am știut că vreau să fiu jurnalist. În clasa a 12-a, când părinții m-au întrebat dacă merg mai departe la Facultatea de Jurnalism, le-am răspuns: “Da, sunt sigură. M-am îndrăgostit de meseria asta, asta vreau să fac tot restul vieții. ”. Erau cuvinte mari atunci, aruncate la vârsta aceea la care ai impresia că știi totul despre viață.
Pare o expresie comună, dar cred că jurnalismul m-a ales la momentul acela. Contextul în care au evoluat lucrurile a făcut în așa fel încât să dau la Jurnalism. Și nu regret. Mi-a deschis lumi întregi, mi-a adus aproape oameni la care nu aș fi avut acces altfel, am exersat și profesia de psiholog, pentru că atunci când faci un interviu trebuie să fii atent la cel de alături și să reușești să scoți niște lucruri pe care alții nu au putut, mai mult decât verbal face non-verbalul – să știi să anticipezi reacțiile sau să te poziționezi într-un fel în care să aibă încredere să se destăinuie.
Spui că parcursul tău profesional a început la 15 ani, pe holurile Televiziunii Române. Cum ai ajuns acolo?
Parcursul profesional, ca să fiu foarte precisă, în Jurnalism a început odată cu momentul în care am semnat primul articol într-o revistă. Atunci am fost cu adevărat sigură că vreau să fac meseria aceasta și că cel puțin pentru momentul acela eram validată de o publicație cu renume. Ceea ce făcusem în Televiziunea Română până atunci erau un soi de practică, un soi de acomodare cu ideea de a lucra în media. A fost un moment în care m-am întâlnit cu echipa unei emisiuni cu mare audiență la TVR și atunci îi rugam pe toți cei pe care îi întâlneam să îmi permită să văd cum se desfășoară lucrurile (spre exemplu, pe operator îl puneam să îmi explice de ce filmează așa, de ce încadrează așa, ce înseamnă plan american și de ce îl folosim, etc.). Ulterior am descoperit montajul și mi-a plăcut atât de tare încât am învățat să montez și la un moment dat nu mai aveam nevoie de editor pentru că îmi editam singură. Toate aceste lucruri le-am descoperit la vârsta la care mi se păreau minuni, pentru că în contextul acela aveam impresia că este ceva nemaivăzut, că oamenii care pot face asta sunt un soi de supereroi și au puterea de a arăta lumii întregi cum schimbă destine, cum influențează vieți, etc. Și cred că dacă nu exista momentul acela nu aveam niciodată în gând dorința de a face lucruri importante. Atunci mi-am dat seama că trebuie să fac în viața lucruri care să îi influențeze și pe alții. Am amintiri senzaționale de atunci, chiar unele dintre cele mai frumoase. Totul era nou, nu știam la ce să mă aștept în fiecare zi, era o nouă descoperire.
Avem prea puțină calitate în televiziune, atât ca subiecte cât și ca oameni, dar dacă tu te-ai întoarce în fața camerelor de filmat, sunt sigură că lucrurile s-ar schimba. Cum ar arăta emisiunea pe care tu ai modera-o?
Ultima propunere pe care am avut-o de la o televiziune a fost pentru a mă ocupa de conținutul ce ține de cultural din grila respectivă de programe, în special la știri. Invitația venise de la cineva cu putere de decizie. Am ajuns la întâlnirea în care urma să spun ce îmi doream eu de la colaborare, să ascult ce își doreau ei și, eventual, să rămânem împreună în proiect, am intrat în curtea respectivei televiziuni, m-am îndreptat către clădirea de birouri și la parter, la lift, “m-au întâmpinat” două domnișoare, care și-au imaginat unde urma să urc și mi-au întors două priviri răutăcioase, am simțit două cuțite de ochi, ca și cum ”încă cineva de care trebuie să ne ferim vine în redacție”.
Am urcat și am ajuns în hala aceea de redacție unde toți jurnaliștii scriau, erau cu fețele în monitor, îi vedeam pe toți la fel, cu cafeaua alături, erau pur și simplu teleghidați. Am mers apoi în încăperea în care urma să aibă loc întâlnirea, erau și camere de filmat pentru probe, am început să vorbesc despre ce am făcut, despre ce mi-ar plăcea să fac, cum ar fi să arate materialele, și persoana care era în fața mea se așezase astfel încât în spate vedeam toată redacția. Tot încercam să îmi păstrez firul gândurilor, dar ochii îmi cădeau pe acești oameni care făceau aceleași lucruri de când venisem eu. Mi-am amintit atunci că Lucian Mândruță îmi spusese că s-a lăsat de fumat pentru că nu mai avea timp de gest, adică de secundele în care ducea mâna de la scrumieră la gură. Acestea erau prețioase pentru a scrie știrile respective. Am oprit filmarea/interviul și le-am spus: “Vă mulțumesc, știu că sună ciudat, îmi cer scuze că v-am răpit timpul, dar eu nu îmi doresc să lucrez aici.”. Am simțit alte priviri extrem de umite în jurul meu ca și cum “Îți dai seama ce televiziune puternică suntem, câte alte prezențe din media și-ar dori să fie aici și tu refuzi?”. Am adăugat: “Vă mulțumesc, chiar apreciez, dar în momentul ăsta în viața mea sunt proiecte care mă entuziasmează, iar aici nu aș veni cu același entuziasm. Vă mulțumesc, nu îmi doresc.”. Asta a fost cea mai recentă întâlnire a mea cu televiziunea.
Am privit-o ca pe o mare dragoste, nu marea dragoste, dar față de care nu mai aveam aceleași sentimente, pentru că ceea ce fac acum mă împlinește mult mai mult, acum mă ocup de partea de marketing de la Teatrul EXCELSIOR, avem proiecte sociale, suntem în Cartea Recordurilor – Teatrul EXCELSIOR este primul și singurul teatru din România care a reușit performanța asta. Când vezi niște copii care vin din provincie și au ochii mari și spun că ei vor să facă ceva în domeniul artistic, fie că își doresc să devină mașiniști sau regizori, pentru că sunt programe prin care îi formăm, este de o mie de ori mai frumos decât ar fi fost trufia aia de a fi pe ecran doar pentru că mă vede multă lume. Aici nu mă vede nimeni, dar lucrurile pe care le fac sunt văzute de foarte mulți oameni.
Celelate proiecte culturale în care mă implic nu exclud să revin în televiziune, mi-aș dori foarte tare să mai am formatul acela de emisiune de interviu, 1 la 1, cu un cadru potrivit destăinuinilor, din păcate nu cred că este acum momentul, pentru că acum toată lumea face interviuri și nu mai avem răbdare să ascultăm, poate pentru că nu mai sunt acele câteva repere care erau înainte pe ecran și cred că mi-ar plăcea să fac o emisiune culturală altfel. Aș încerca să dau refresh la tot ce înseamnă știre culturală sau perspectivă culturală, care în România este puțin asimilată cu perimat (ok, este ceva cultural, înseamnă că nu este pentru vârsta mea, cum spun tinerii), aș încerca să pun lumina altfel și să le arăt că e pentru ei, aș aștepta puțin cu formatul de interviu și aș face un magazin cultural, dar într-un format absolut neașteptat, de la ținută la subiecte, de la locațiile de filmare până la invitați.
Ești jurnalist, ești scriitoare, dar faci parte și din echipa Teatrului Excelsior. Care este legătura ta cu teatrul?
Acum îmi pare rău că nu m-am făcut actriță. La mine la birou este foarte frumos, încheiem seara cu câte un spectacol de teatru. Ce job poate fi mai frumos decât acesta?! Sunt personaje în care mă regăsesc , la un moment dat chiar am învățat niște replici și în sinea mea le spuneam “Uite, eu aici aș face așa”… adevărate indicații regizorale, că, știi cum e, orice om se pricepe la politică, fotbal și teatru (n.r.: râde). Legătura mea cu zona artistică vine din partea tatălui, care acum este profesor de muzică, dar a fost prim cornist la Operă, acolo am descoperit universul operei, am făcut balet și mi-am dat seama cumva ce înseamnă tot acest concept artistic, repet, în operă.
Primul spectacol de teatru pe care l-am văzut a fost la Teatrul Național – Omul din La Mancha. Mama m-a dus la spectacol, am ieșit ca fetele. Era în distribuție Maia Morgenstern, cea mai cunoscută pentru mine la momentul acela, și atunci mi-am dat seama că un spectacol de teatru face cât o lume întreagă. Eram foarte mică. Și acum merg la cel puțin două spectacole săptămânal. Sunt îndrăgostită de teatru și mi se pare o evadare senzațională pentru oamenii din ziua de azi. E un secret de-al meu, când mă apasă foarte tare realitate, toate mail-urile și toate telefoanele și îmi dau seama că nu mai pot să țin pasul, opresc pentru două ore totul , după care reset și mă apuc de treabă din nou.
Să spunem că toate acestea au un punct comun, dar statutul de Ministru al Turismului? Ce punct comun are acesta cu tine? Ai fost consilierul a doi miniștri (din partide diferite). Cum te-a împlinit acest job? Ce satisfacții ți-a adus și cum este să lucrezi cum persoane din acest domeniu?
Un lucru pe care vrea să îl facă femeia la 30 de ani este să se implice mai mult în viața comunității. Cred că lumea frumoasă, care este lumea artiștilor, lumea acea în care totul este posibil, în care ideile și creativitatea nu au margini, trebuie puternic ancorată și în realitatea din România. Eu cred că lumea se împarte între oamenii creativi și oamenii pragmatici. Și, din când în când, ei trebuie să se întâlnească. Eu sunt cumva un liant între oamenii creativi și oamenii pragmatici. Îi iau de-o mână pe unii și de cealaltă pe ceilalți și le spun “E momentul să vorbiți”. Asta am făcut și în job-ul meu de consultant artistic. Mă întreba lumea ce înseamnă consultant artistic, iar eu le-am răspuns: un prieten al celor două componente. Referitor la mediul acesta instituțional, nu exclud ideea de a intra la un moment dat în politică, doar dacă din postura în care m-aș afla aș putea să îi ajut pe oamenii aceștia frumoși din România frumoasă, oamenii mei pe care îi cunosc deja. Nu m-aș duce niciodată într-o zonă care ar presupune domeniul economic , nu aș putea lucra în justiție sau în sănătate, dar în anumite arii, cum ar fi partea de educație, zona culturală – este cea în care mă simt ca peștele în apă, chiar și zona turistică, sunt locuri în care simt că vocea mea se poate face auzită. Dacă faci un pas către o culoare politică nu înseamnă că faci ceva greșit, înseamnă doar că urmezi niște oameni care într-o măsură îți seamănă și că vrei să duci ceea ce visezi în zona pragmatică. Dacă toată lumea stă deoparte și spune “Ok, e momentul ca cineva să schimbe ceva în România”, nu o să vină nimeni din afară, trebuie tot de la noi să pornească.
Vocea actorilor, sau a artiștilor, poate fi auzită doar dacă au un purtător de cuvânt care le cunoaște realitatea. Din punctul acesta de vedere, vreau să ajung în politică. Cu toții avem o unică opțiune atunci când votăm, care trebuie respectată fără doar și poate, cred în dreptul omului de a își alege liderii, dar asta nu înseamnă că nu aș colabora cu oricine are o idee bună. Eu cred că ar trebui să existe doar căi prin care să îi ajutăm pe oamenii din domenii diferite să își câștige drepturile. Îmi place foarte tare și zona aceasta, mai cu seamă că am început să fiu atentă la ea de acum 10 ani, când aveam vreo 20 de ani și vedeam jurnaliștii acreditați pe politic, mi se părea că eu nu o să pot să fac asta niciodată, pentru că îi cunoșteau pe toți, știau fenomenele politice.. eu le știam doar ca pe o poveste. Îmi era greu să îmi dau seama cine minte și cine nu, ce interese au, de ce este prezentat un fenomen într-un anumit fel, iar acum, tot urmărind ce se întâmplă în zona politică, cumva mi-am făcut niște idei și am căpătat experiența care mă ajută să mă poziționez într-un anumit fel. Acum cred că aș fi un jurnalist bun pe politic.
Asta ar fi cea mai îndrăzneață provocare profesională pe care ai avea-o pentru tine. Ce alte planuri profesionale mai ai?
Un alt plan, mic și pentru mine, în zona profesională este scrierea unei alte cărți, care mi-a apărut deja în minte. Îmi doresc foarte mult ca instituțiile culturale care îmi solicită sprijinul în proiectele lor să reușească să le ducă la bun sfârșit, pentru că zona culturală din România este specială. Am dat lumii atâția artiști excepționali, merităm să strălucim.
Ai avut vreun moment de pauză în toți anii ăștia?
Nu. Ăsta a fost secretul meu. Când alegi un drum fără compromisuri trebuie să muncești mai mult decât cei care găsesc scurtăturile. Vara asta nu am putut să îmi iau concediu mai mult de două zile, dar a fost alegerea mea. E o alegere, așa cum în liceu nu permiteam niciunui băiat să mă sărute prin curtea școlii după ore, pentru că trebuia să ajung la un interviu, trebuia să ajung undeva – făceam niște lucruri despre care cred că m-au construit pe mine ca om, nici în facultate nu știu să fi ieșit la o limonadă cu colegii. Am muncit foarte mult, dar, repet, a fost o alegere. Sigur nu aș fi avut împăcarea pe care o am acum la gândul că am făcut tot ce am putut în anii ăștia dacă nu aș fi făcut așa. Desigur, dacă ieși mai des cu prietenii probabil ai mai multe amintiri senzaționale de povestit nepoților, dar asta nu înseamnă că de acum nu este timp să îmi fac și astfel de amintiri.
Spune-mi, te rog, ce părere ai despre valul de influenceri care a apărut, parcă, ca ciupercile după ploaie? Putem spune că în curând nu o să mai avem pe cineva care să știe să… meșterească?
Este o chestiune cu dus-întors. S-ar putea să nu mai fie nevoie să meșterim, pentru că în modul în care se mișcă tehnologia și la cum arată viața noastră astăzi, sunt anumite meserii care par un moft al cuiva care vrea, spre exemplu, să aibă o doamnă drăguță în lift – mă refer la meseria de liftier. Oamenii și-au dorit dintotdeauna să își facă vocea auzită și mă gândesc că este un lucru bun faptul că există libertatea de exprimare. De ce? Înainte oamenii care ajungeau la televizor credeau că sunt extrem de iscusiți în ceea ce fac, pentru că alții îi urmăresc. Dar audiența unei televiziuni este definită de foarte mulți factori: când ești într-o televiziune serioasă, există o anumită portanță, televiziunea respectivă nu scade sub un anumit număr de privitori. Cineva care a pornit filmându-se cu telefonul mobil și postând pe Youtube ceea ce crede el despre un anumit domeniu și a reușit să aibă atât de mulți oameni care se uită la el își datorează lui acel succes. Cumva cred că mediul ăsta online cerne foarte bine vocile. Toată lumea visează să fie actor, cred că și doamna care este croitoreasă și a muncit la rochia ta de mireasă și-a dorit la un moment dat să se afle pe un podium și să fie admirată pentru ceea ce face. Asta ține și de noroc în viață, și de contextul social. Nu cred că este greșit ca oamenii să își dorească să aibă vocea auzită , important este să aibă ce spune.
Chiar și cei care par că nu au nimic de spus, au un rol important: spre exemplu, după o zi de muncă, când ajung acasă intru pe tot felul de filmulețe care te învață să faci lucruri pe care cel mai probabil nu le voi face vreodată doar pentru a-mi elibera mintea, simt nevoia să văd ceva ușor.
Cu toate astea, suntem oameni și cu toții trecem, mai devreme sau mai târziu, prin aceleași stări, simțim aceleași sentimente, trăim aceleași emoții. Atunci când apele devin agitate și atmosfera sufocantă, atunci când pici, cum te ridici?
Îmi amintesc de ce am început. Îmi amintesc de ce sunt atât de aglomerată, pentru că am acceptat toate proiectele – e o alegere. Atunci când spui “Nu mai pot”, e ca și cum te răsfeți, pentru că tu ai vrut. Sunt și oameni copleșiți de greutățile vieții și aceia pentru mine sunt eroi, nu mi-aș dori să fiu vreodată în pielea lor. Am avut un moment din acesta în care mi-am dat seama că trebuie să învăț să spun NU, în 2009, eram într-un avion spre China și aveam atunci facultatea și 3 job-uri. În avion, în zborul de la Amsterdam spre Shanghai, la un moment dat am rămas fără baterie la laptop, fără telefon, deci fără internet, și deconectată de la lumea care îmi spune “Trebuie să predai, Trebuie să răspunzi”, mi-am dat seama că nu știam ce să fac. Adică acum trebuie să stăm. Cum stăm? Mă uitam în stânga și în dreapta.. unii dormeau, alții se uitau la un film , alții stăteau pur și simplu. Eu nu mai știam să stau, pentru că eram tot timpul în alerta, tot timpul trebuia să fac ceva. În momentul în care am coborât din avion am renunțat la două colaborări, pe loc, în aeroport, am sunat și am zis “Mulțumesc, nu mai pot să fac asta”, și de atunci am învățat să spun NU. Când am învățat să spun NU mi s-a schimbat viața, am început să câștig mai mulți bani, am început să fiu mai împăcată cu ceea ce fac, să aduc mai multă valoare proiectelor în care mă implic, pentru că puteam să mă implic mai mult. Acum, însă, trebuie să îmi mai reamintesc din când în când lecția asta.
Ce face Eveline atunci când nu muncește? Atunci când are o zi de duminică fără evenimente, fără întâlniri, fără proiecte de pregătit…
Doarme. Aș putea dormi o duminică întreagă (n.r. râde). Îmi place să conduc; nu conduc imprudent, dar îmi place ideea de autostradă, atunci când te simți liber. Îmi place foarte mult să mă plimb, să merg pe jos, cu muzica în căști.
Și îmi place să călătoresc. Sunt îndrăgostită de Italia și de limba italiană, mi se pare cea mai frumoasă limbă din lume, după limba română… pentru că ce-i al nostru e al nostru. Oamenii din Italia au un fel al lor de a se bucura de viață. O chestie foarte ciudată – îmi place și să descopră locuri noi, dar cel mai mult îmi place să revin în cele pe care le-am vizitat. Veneția este orașul în care m-am întors de cele mai multe ori. Cunosc Veneția atât de bine încât la un moment dat aș fi putut să zic și figurinele din sticlă de murano care sunt așezate în unele vitrine. Cea mai frumoasă călătorie a fost pelerinajul din Israel, sunt de părere că ar trebui făcut cel puțin o dată în viață, eu am avut binecuvântarea de a merge de trei ori. Locul care mi-a tăiat respirația a fost Taj Mahal, deși nu m-aș întoarce curând în India . Locul care m-a făcut să îmi dau seama că sunt un european convins a fost Los Angeles, este o aventură senzațională, însă tot mai bine este oriunde în Europa. Iar un oraș pe care îl iubesc, dar care acum mă doare din cauza unor amintiri recente, este Paris.
Cum arăta o zi de duminică din copilăria ta?
Mama a fost cea care m-a apropiat de credință, astfel că începeam fiecare plimbare de duminică cu vizita la biserică; nu aveam întotdeauna emoția necesară pentru a sta până la sfârșitul slujbei, dar era un fel de gură de oxigen pe care o luam pentru întreaga săptămână. Mai apoi, mergeam în parc cu părinții, unde trebuiau să aibă role, bicicletă, coardă, păpuși și ceva de mâncare până la primul restaurant, pentru că mi se făcea foame acum și aici de la atâta joacă. Erau cele mai prețioase momente, pentru că în timpul săptămânii bunica era responsabilă de plimbatul copilului în parc.
Mă bucuram foarte tare că seara se termina cu un spectacol la Operă. Îmi amintesc că aveam loja în care mama avea întotdeauna invitație, locul din care îl vedea pe tata în orchestra operei. La finalul fiecărui spectacol se auzea un copil care țipa: “Bravo, tata!”. Temele le făceam sâmbăta, așa că duminica era ziua de răsfăț… până a apărut matematica în viața mea și atunci mi s-au scurtat orele de plimbare și de spectacole. Am fost un fel de Alice în Țara Minunilor – Eveline în țara mirărilor – pentru că mergeam de cel puțin trei ori pe săptămână la spectacole. Am avut, din punctul ăsta de vedere, o copilărie senzațională.
Dar vacanțele petrecute la bunici?
Bunica din partea tatălui a rămas până la finalul vieții la țară și păstrez amintiri din vacanțele petrecute acolo, într-un sat de lângă Pitești. Îmi aduc aminte de gustul magiunului făcut în ceaun și de cum se prindea pojghița aceea de marginea ceaunului și ne luptam cu lingurile, cine să culeagă cel mai mult.
Îmi amintesc că făceam plimbări pe dealuri, de unde se vedea tot satul – asta era recompensa mea pentru că eram cuminte.
Îmi amintesc că îmi plăcea să adorm pe banca de afară, lângă tata, când el îmi arăta pe cer Carul Mare și Carul Mic, iar un lucru pe care el nu îl știe nici până acum este că de fiecare dată îl rugam să îmi arate stelele de pe cer, eu știam să le găsesc, dar îmi plăcea pentru că îmi lua capul lângă capul lui ca să îmi arate cu mâna exact unde sunt stelele, un gest pe care și tatăl lui, bunicul meu, îl făcea cu el în copilărie.
Când cobori în inima ta, ce îți spune?
Să am răbdare. Pentru că atunci când cobor în inima mea îmi zic “Vai, îmi doresc să am copii, vreau să întâlnesc ACUM bărbatul care îmi topește genunchii” și atunci tot ea îmi zice: „Ai răbdare, ai răbdare!”. Sau îmi spun “Vreau să lansez proiectul ăsta acum” și sunt nerăbdătoare să sun pe toată lumea, să anunț, să fac echipă ca să dezvoltă proiectul și apoi îmi zice iar inima: „Stai puțin, ai răbdare! Clarifică-ți în primul rând în minte, gândește-te dacă este un proiect bun și gândește-te ce le vei spune oamenilor, cum îl vei prezenta”… doar că nu prea știu să am răbdare.
În viață trebuie să ne îngrijim de 3 aspecte importante: minte, trup și suflet. Cât timp aloci fiecăruia?
Îmi încep fiecare zi cu exercițiile pentru minte, asta pentru că am încă obiceiul cu TREBUIE. Prin urmare, încă de dimineață îmi pun mintea la contribuție pentru toate task-urile pe care le am de făcut la birou, toate colaborările în care sunt implicată și activitățile pe care le fac. Mintrea mea trebuie să funcționeze, să găsească soluții acolo unde cred că nu există, așa că încerc să trag de ea ca de plastelină, să o fac din ce în ce mai creativă și mai adaptabilă.
Pentru suflet, aloc ultima parte a zilei, în momentul în care ajung acasă, pornesc muzica și încep să dansez singură în living, ori vizionez un film bun sau merg la spectacol. Sau… mă întreb “Doamne, încotro mâine?”.
Din păcate, pentru trup pot spune doar că nu îl mai chinui cu mâncarea tip fast-food, am început să mănânc mai sănătos. Recunosc că mi-ar plăcea să fac mai multă mișcare, mi-ar plăcea să dansez mai mult, să folosesc dansul ca sport, pentru că ordonează într-un fel trupul.
Momentul în care îmi permit să le îmbin pe toate este atunci când sunt extrem de agilă în a da mesaje pe sub masă în timpul ședințelor, iar asta se întâmplă atunci când mai apare câte o idee de dragoste și mă scoate din ritm, atunci când sângele o ia razna, creativitatea înflorește, iar sufletul crește (n.r.: zâmbește).
Dacă într-o zi, mergând pe stradă, din mulțime L-ai vedea pe Dumnezeu zâmbindu-ți. Ce ai face? Ce I-ai spune?
Îl văd. Mi se întâmplă asta atunci când caut să găsesc atingerea aceea de înger la oamenii care îmi apar în cale. Cred că Dumnezeu lucrează și prin oameni. Faptul că astăzi am primit o fotografie și un mesaj de la cineva din Ploiești care mi-a cumpăarat cartea și mi-a scris un mesaj de parcă îmi cunoștea sufletul (pentru că îmi citise cartea), mi-a dat putere cât o gură de oxigen atunci când te scufunzi într-un ocean. Faptul că la un moment dat, în timpul ședinței cu actorii, l-am zărit pe unul dinte actori zâmbindu-mi și mulțumindu-mi pentru că l-am recomandat pentru un interviu și astfel vocea lui a fost auzită, mi-a dat putere. Faptul că am văzut pe cineva care a făcut un bine pe stradă unui om necăjit și cumva încerca să se ascundă, pentru că nu voia să se mândrească cu gestul lui, eu l-am vânat și i-am zis „Doamne ajută!”, mi-a dat putere.
Eu îl văd pe Dumnezeu în oamenii cu care mă întâlnesc și nu cred că există un fundamental rău. Încerc să iau partea bună de la fiecare om. Nu mă mai supără oamenii, înainte luam lucrurile foarte personal și vorbele mă dureau mai mult, acum le mai las să treacă și zic că ăsta a fost contextul. Îl văd pe Dumnezeu printre oameni și Îl pun în tot ceea ce fac, iar dacă aș vedea o întrupare clară a Lui, nu cred că aș fi capabilă să Îi spun ceva, să mă exprim, ci pur și simplu mi-ar da lacrimile.
Urmărește-o pe Eveline Păuna pe FACEBOOK și INSTAGRAM! www.evelinepauna.ro
