Krem este Adi din telenovela “Adela” (Antena 1). Krem este finalist în cadrul concursului “Românii au talent” din 2012. Este actor de teatru (Teatrul de Comedie, Teatrul Mic, Teatrul Excelsior, Teatrul Național București, Teatrul Odeon, Teatru Dramaturgilor, etc.) și este actor de film: Mihai Eminescu – Straight out Ipotești (scurt-metraj), Un prinț și jumătate, Treaba lor (scurtmetraj), LOVE (scurtmetraj), Exit (scurtmetraj).
Krem este om de televiziune, vocea de la radio, băiatul din reclame… Dar este și interpretul hit-ului “Mă-ta are cratimă”, fostul membru al trupei Epitaph, actual membru al duo-ului “Smokey & Krem”. Ah! Și a lansat de curând un nou album – “Stare de Alertă“.
Muzică. Teatru. Film. Televiziune. Trebuie să recunosc că eu chiar te invidiez. Cine nu ar face-o?! Dar, spune-mi…
Ce îți oferă muzica și nu îți oferă teatrul?
Ambele mi-au oferit mai mult decât mi-am imaginat în anumite momente, iar astăzi îmi trăiesc visul și încerc să slujesc cât mai corect ambele forme de artă. Genul muzical pe care îl abordez are ca trăsătură dominantă faptul că fiecare cântăreț își compune textele. Practic, am posibilitatea de a-mi exprima trăirile și gândurile personale, asemenea unui eu liric. Ori în teatru, dau viață unor personaje și intru în tot felul de situații, propuse de mintea altcuiva. Aș putea spune că în rap devin, ca MC, dramaturgul propriei piese.
Ce îți oferă teatrul și nu îți oferă muzica?
Teatrul, spre deosebire de muzică, îmi oferă oportunitatea de a mă separa de setul propriu de valori și de a adopta un alt sistem de gândire, într-un univers special, imaginat de un autor. Sunt ca un savant ce întreprinde tot felul de experimente în laboratorul său, pentru a da viață unui nou individ. Dr. Frankenstein. Odată descoperit, devin acel personaj, preț de câteva ore, și mă deconectez astfel de restul lumii. Dar mă conectez cu publicul spectator (și cu colegii, evident). E o senzație extraordinară, unică.
Ce gânduri îți trec prin minte înainte să urci pe scena de teatru?
De cele mai multe ori, înainte să urc pe scenă, rememorez serbările și scenetele de teatru de la școală, baluri de boboci, petreceri tematice… Astfel de secvențe mă ajută să îmi amintesc de ce am ales să devin artist, când eram copil.
Când ești pe scenă, reușești să privești publicul? Cum ești atunci când ești pe scenă? Ce se întâmplă cu tine în momentele alea?
În timpul concertelor, îmi place să fixez cu privirea fiecare spectator. Să știu că am livrat energie pentru fiecare om prezent. În teatru e diferit, fiind vorba despre “al patrulea perete”. Sigur, depinde de direcția regizorală, dacă se respectă această convenție sau nu. De regulă, actorii sunt implicați în poveste, independent de reacția sau părerea publicului. Asta nu înseamnă că nu auzim fiecare râs, comentariu, tușit, apel telefonic etc. .
Care este subiectul pe care alegi să îl pui în scenă dacă ai fi regizorul?
Aș face varianta românească la musicalul Hamilton.
De unde crezi că te recunoaște lumea mai mult când te vede pe stradă?
Nu pot să-mi dau seama de unde m-ar recunoaște cineva dacă m-ar vedea pe stradă. Se mai întâmplă uneori să fac un selfie cu cineva, să dăm noroc și ne vedem de treabă. Si e cel mai sănătos să fie așa. Poate nu cunosc motivul, dar îmi place să cred ca am ajuns la acei oameni, într-o formă sau alta. În ultimul timp, dacă primesc un zâmbet, să zicem, e asezonat cu “Adela, Adela!”.
18 ianuarie – 10 ani de când ai participat la “Românii au talent”. Cât de mult te-a ajutat apariția în cadrul show-ului?
Foarte mult. Acel show a fost rampa mea de lansare. Când m-am decis să particip, am mers pregătit și încrezător, iar feedback-ul a fost peste așteptările mele. Sunt recunoscător și le mulțumesc tuturor celor ce m-au susținut atunci. Următorii doi ani, după emisiune, am trăit din muzică și din colaborările media ce au urmat. Am fost în doua turnee naționale, pentru a promova muzica noastră (Smokey & Krem) și pentru a dărui publicului ceva mai mult decât au văzut la TV, o experiență live. Dincolo de propria-mi promovare, mă bucur să știu că am pus mai multă lumină pe curentul rap underground. Deși a fost o mișcare contestată inițial de unii, acum putem observa tipul de impact pe care l-a avut; vedem tot mai multe numere de rap în show-uri de genul, la unii chiar se simte o influență directă. Nu pot decât să mă simt onorat că am putut fi, într-o formă sau alta, o sursă de inspirație.
Îți pare rău că nu ai făcut mai mult ca să ajungi mai sus cu muzica? Presupun că, desi ești pasionat și de teatru și film, ți-ai fi dorit, ca orice artist, să ajungă muzica ta la urechile cât mai multor oameni, să se audă la radio și la festivaluri.
Nu îmi pare rău de nimic legat de muzică, întrebarea sună puțin ca și cum aș fi renunțat la pasiunea asta. Ori, din contră, abia am lansat un nou album (Stare de alertă, cu Subsemnatu și Smokey) și mai am materiale în plan. În perioada în care mi-am dorit să fiu pe radio și TV cu muzica mea, eram semnat la o casă de discuri. Am crezut că am găsit o linie între comercialul dorit și stilul meu atipic. Dar n-a fost să fie, am fost anunțat că trebuie ceva și mai mainstream decât ceea ce făceam.
Atunci am pus muzica pe pauză și m-am concentrat pe actorie. Nu îmi doream să pierd din publicul care s-a obișnuit cu stilul meu și nici să îmi schimb felul de a compune. Nu aveam de gând să pierd timp căutând “hit-ul” doar pentru a ajunge la o audiență generală, care consumă oricum muzică de duzină. Mai ales că vorbim despre rap. Mai ales că vorbim de modul meu de a face rap. În clipa de față, nu îmi câștig existența din muzică, așadar nu am grija unui eșec comercial. Cel mai important pentru mine, acum, este să realizez cele mai potente piese și materiale, la capacitate maximă, în felul meu, independent.
Așa cum spuneai și tu, ești din “școala mai veche de rap”. Ce diferențe găsești între școala mai veche și școala mai nouă? De fapt, între artiștii din școala mai veche și cei din școala mai nouă?
Sunt artiști talentați și promițători în noua școală de rap, la fel cum sunt și unii din vechea școală, care ar fi trebuit demult să lase microfonul jos, sau chiar să nu-l fi apucat în primul rând. Mi se pare că astăzi, scopul unui tânăr artist este de a ajunge faimos peste noapte, indiferent de calitatea produsului pe care vrea să îl vândă. Fiind foarte facil să te faci cunoscut în epoca asta, ajungi să arzi prea multe etape importante, doar pentru a avea o prima iluzie a ceea ce înseamnă succesul.
Odinioară, lucrurile se mișcau în alt ritm, prioritățile erau altele. Deși lucrurile nu funcționau la viteza la care am ajuns azi, mi se pare că, în general, artiștii puneau mai mult preț pe calitate; pe calitate și pe faptul că doreau să devină clasici, evergreen și invincibili ca MCz. Înțeleg și tendințele muzicale actuale, dar nu sunt pe gustul meu.
Muzică. Teatru. Film. Televiziune. Aproape greu să găsești pe cineva care să nu fi auzit de Krem. Cum arată succesul pentru tine?
Succesul e înșelător. La început, pretinde a fi prietenul tău cel mai bun, confidentul tău, îți alimentează orgoliu și îți ia mințile, te îmbată bine ca mai apoi să te părăsească, să te trezești singur cu cea mai mare migrenă, în cea mai cruntă mahmureala. Mă bucur că nu am vânat niciodată succesul propriu-zis, ci modalitatea de a realiza un proiect de calitate. Succesul ar trebui să fie un rezultat al faptului că ești pe drumul cel bun și realizezi corect lucrurile pe care le ai de făcut.
Mica vedetă, apărută peste noapte, își trăiește astăzi visul și mâine coșmarul.
– COPILĂRIE –
Cum a fost copilăria ta?
Minunată a fost copilăria mea. Am împărțit vacanțele între Bacău și Ploiești, alături de familie și rude, noi fiind parte dintr-un neam destul de extins. Am învățat de mic ce înseamnă iubirea necondiționată a familiei și totodată mi-au fost insuflate cele mai importante principii de viață. Pot spune că nu mi-a lipsit nimic. Mă rog, tata a cam lipsit din peisaj, dar altfel, toate lucrurile au decurs într-o ordine firească. Eram un copilandru energic, extrovertit, jucăuș și destul de sensibil. Mă îndrăgosteam repede, scriam poezii fetelor, le spuneam bancuri, încercam să fiu cât mai simpatic în fața reprezentantelor sexului frumos. N-am lipsit nici din grupurile de băieți – unii mai teribiliști decât alții – prieteni cu care am trecut printr-o sumedenie de întâmplări, de toate tipurile.
Multe dintre evenimentele mai puțin plăcute au fost reprezentative pentru propria-mi evoluție. Mi-a plăcut școala și, mai ales, mi-a plăcut să fiu la școală. Pe lângă terenul de sport, mai există și terenul de joacă din clasă, unde colegii și profesorii erau principalii spectatori la show-urile pe care le făceam. Acolo a început să prindă rădăcini visul de a deveni actor, muzician, artist..
Care au fost desenele tale preferate?
Tot ce a avut Cartoon Network de oferit :) De la Hanna-Barbera până la Genndy Tartakovksy. Preferatele mele erau “What a Cartoon” și “Wacky Races”. Și Fox Kids a avut multe programe mișto; nu doar desene (Viața cu Louie, Copiii de la 402..), ci și seriale ca Eerie Indiana sau Goosebumps. Aș putea vorbi la nesfârșit despre desenele de atunci, mai ales pentru că, într-o mare măsură, le devoram ca să pot imita personaje, voci, situații… practic exersam pentru a deveni actor. Și cel mai important aspect cred că e faptul că unii dintre noi așa am început să învățăm limba engleză… de la Cartoon Network.
Cum arăta o zi de duminică din copilărie?
Desene, teme, citit, ieșit pe-afară la joacă , Vacanța Mare, desene, somn.
Horațiu Mălăele spunea: “Copilăria este cadoul ce ni-l face viața pentru ce vom avea de îndurat. Mi-e dor de tot, de nedeile satelor, unde mâncam colaci sfințiți, caltaboși, sugiuc, turtă dulce și mai ales înghețată colorată de la țigani.” Ție de ce îți este dor?
Mi-e dor de vacanțele cu familia, de aventurile cu prietenii și de tipul acela de libertate inocentă de care aveam parte, copil fiind. Uneori mă mai cuprind nostalgii legate de școală, probabil pentru că o bună parte din universul meu era concentrat acolo. La școală puteam prezenta noile versuri sau noile glume, iar colegii și profesorii reprezentau publicul ideal. Cei mai mulți dintre ei m-au susținut și sprijinit în realizarea acelor visuri. Școala a fost punctul meu de plecare pe acest traseu vocațional-artistic, nu am cum să uit asta vreodată. De altfel, în 2019, am acceptat invitația de a ține un mic concert acolo, la aniversarea școlii mele, “Al. I. Cuza”, Bacău. A fost o senzație nemaipomenită să revin pe același teren de sport – unde dădeam rime și spuneam bancuri în urmă cu aproape 20 de ani – dar de data asta, în calitate de performer profesionist. Voi fi veșnic recunoscător!
MINTE-TRUP-SUFLET
La ce visezi cel mai mult?
La împlinirea tuturor proiectelor profesionale, atât în actorie cât și în muzică.
Iubești și trăiești în fiecare zi făcând ceea ce îți place, iar asta îți aduce cu siguranță multă împlinire sufletească. E cam tot ce are nevoie un om ca să trăiască fericit. Ce îți mai dorești sau ce simți că îți lipsește ca să te simți cel mai iubit dintre pământeni?
Nu îmi place să mă mulțumesc cu puțin sau să mă culc pe o ureche, așa că în orice aspect e loc de îmbunătățiri. Pentru că sunt cel mai aspru critic al meu, nu voi putea fi niciodată mulțumit pe deplin de cine sunt sau de ce fac. Totuși, nu pot fi ipocrit, în momentul de față s-au așezat lucrurile și pentru mine și sunt cel mai fericit om că îmi trăiesc visul copilăriei.
Totuși.. ce te supară/enervează?
Falsitatea, lenea, corupția, indiferența, intoleranța, neprofesionalismul, aroganța, ipocrizia, lipsa coloanei vertebrale… ar fi câteva dintre astfel de lucruri de bifat.
Ce alegi între o carieră de succes și o viață liniștită și fericită petrecută departe de lume, într-o cabană la munte sau într-o casă pe plajă?
O carieră de succes.
Îmi poți spune trei piese care te-au motivat de-a lungul timpului?
Eminem – Lose yourself
AC/DC – Giving the dog a bone
Mos Def – Speedlaw
Dacă într-o zi, mergând pe stradă, din mulțime L-ai vedea pe Dumnezeu zâmbindu-ți, ce ai face? Ce I-ai spune?
I-aș spune: “Mai lasă-mă un pic, te rog!”
