O femeie încântătoare, o actriță al cărui talent îți face inima să vibreze; un zâmbet care alungă orice urmă de tristețe și doi ochi albaștri în care poți vedea cu ușurință blândețea, căldura și frumusețea sufletului care îi poartă. Așa este doamna Manuela Ciucur, actrița de pe scena Teatrului Bulandra.
Vă invit să citiți în continuare un interviu plin de emoție și amintiri îmbucurătoare, dar și să cumpărați repejor un bilet la tearu. „Omul cel bun din Seciuan” (Teatrul Bulandra, Sala Toma Caragiu), „Reguli de viață” (Teatrul de Comedie), „Voiajul domnului Perrichon” (Teatrul Bulandra) și „Treapta a noua” (Teatrul Bulandra) sunt doar câteva dintre piesele în care o puteți admira pe scenă pe minunata actriță
Sunteți pe scena Teatrului Românesc de mai bine de 30 de ani şi vă doresc cu toată sinceritatea la cât mai mulți. Spuneți-mi, vă rog, cum se simte să fii actor in România?
Mai exact, sunt pe scenă de 37 de ani ( din 1982). Teatrul e ca un fel de țară, iar actorii sunt poporul. Nu contează geografia, actorii sunt la fel, teatrul e la fel oriunde în lume și în timp.
De ce ați ales Teatrul? Cu trecerea timpului, ați regretat că nu ați ales altceva?
Nu a fost o alegere, am știu, am simțit încă din copilărie că voi fi actriță. Părinții mei nu aveau cu cine să mă lase acasă, așa că mă luau cu ei la teatru, cam de două ori pe săptămână. Am multe amintiri din spectacolele văzute atunci la Bulandra, Nottara, Comedie, Teatrul Evreiesc, Operetă sau Opera Națională. Nu am regretat niciodată această alegere.
Ați absolvit Facultatea de Teatru în 1987. Cum era viața de actor la vremea aceea?
Am avut șansa să joc pe scenă, încă din prima lună de facultate, la Teatrul Nottara, în regia Olimpiei Arghir. Apoi la Teatrul Mic, în regia Cătălinei Buzoianu, care era profesoara clasei paralele de regie, apoi am jucat la Teatru Național în regia lui Mihai Berechet, “Titanic Vals” alături de Radu Beligan și în “Nu se știe niciodată” alături de Carmen Stănescu. În anul III, Alexandru Tocilescu, care era profesor la IATC, m-a distribuit în “Io, Mircea Voievod” la Bulandra, alături de Victor Rebengiuc, Gina Patrichi și Irina Petrescu. Anii următori am jucat ”Uriașii munților” – regia Cătălina Buzoianu și “Câinele grădinarului” – regia Florian Pitiș, tot la Bulandra.
Deci, în perioada studenției eu am avut deja marile roluri cu personalități care mi-au marcat destinul. Am trăit în teatru, ca actriță, cei mai grei ani ai dictaturii comuniste, anii ’80, când nu mai era voie să se joace anumiți autori, cenzura era greu de păcălit, nu mai era căldură în teatre, nici mâncare, nici benzină… și, totuși, sălile de teatru erau arhipline, jucam mult în turnee prin toată țara și lumea abia ne aștepta. Era o comuniune întru speranță între actori și spectactori. Aveam nevoie unii de ceilalți.
Teatru si Film – de care v-ați simțit mai ataşată? Care dintre cele două v-a adus mai multă satisfacție?
Iubesc și teatrul și filmul în egală măsură. Fac parte din meseria de actor. Sigur, teatru am jucat mult mai mult, dar și filmele pe care le-am făcut mi-au adus satisfacții și bucurie.
Care a fost cel mai dificil rol pe care l-ați intrepretat? Dar cel de care sunteți cea mai mândră?
Am avut șansa să joc roluri importante și “grele” toată viața. Le iubesc pe toate, nu există “competiție” între ele.
Cum v-ați împăcat cu succesul? Sau… cum era succesul pe vremea aia? Cu siguranță nu făcea atât de mult rău si nu schimba un om ca acum ?
Succesul? “O frază de dânșii inventată…”. Nu știu ce înseamnă “să ai succes”. Nu are legătură cu arta, cu teatrul, cu actoria. Eu muncesc, cu mintea, cu trupul și cu sufletul meu, urc pe scenă să spun o poveste oamenilor, mă uit în ochii oamenilor și nu îi mint niciodată, iar la final, la aplauze, oamenii se uită în ochii mei și plâng, sau râd, oricum, îmi mulțumesc , semn că aveau nevoie de povestea mea. Ăsta e “succesul” pentru mine – o clipă sublimă de bucurie că am reușit să ajung la sufletul omului.
Mai aveți emoții când apăreți în fața publicului?
DA. AM EMOȚII FOARTE MARI. La fiecare spectacol. Altfel nu pot.
În ce direcție se îndreaptă Teatrul din România?
Teatrul merge, întotdeauna, înainte! Drept înainte! Are ca sprijin istoria lui de mii de ani.
COPILĂRIE
“Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti, la stâlpul hornului unde lega mama o şfară cu motocei la capăt, de crăpau mâţele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă ţineam când începusem a merge copăcel, la cuptorul pe care mă ascundeam, când ne jucam noi, băieţii, de-a mijoarca, şi la alte jocuri şi jucării pline de hazul şi farmecul copilăresc, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie!”. Cum a fost copilăria dumneavoastră?
Copilăria mea a fost fericită. Părinții mei erau foarte tineri când m-am născut eu (aveau 23 de ani) și am crescut, cumva, împreună. Râdeam mult, ne jucam, călătoream, munceam și învățam împreună. M-am născut într-un mic oraș din Banat, în Caransebeș, dar după doi ani, tata a luat examenul la Academia Militară Tehnică din București și astfel am crescut în Capitală. Vacanțele erau împărțite între Banat și Gorj – Băile Săcelu, unde erau bunicii paterni. Treceam munții tot timpul. Când eram mică în Caransebeș, tata avea motocicletă și treceam munții pe la Băile Herculane. Pe macadam… Eu călătoream pe rezervor, cu batic pe cap și ochelari de soare. Apoi, din București, zburam cu avionul la Caransebeș, unde era aeroport. Acolo mă aștepta Mutti (nașa și mătușa mea). Mutti era o femeie tonică, râdea cu poftă și era o bucurie să fiu cu ea. Era o supraviețuitoare – supraviețuise unui lagăr de muncă în Siberia. Deportată în ’45. De la ea am învățat ce înseamnă iertarea, compasiunea și respectul pentru semenii tăi.
Da, am avut o copilărie fericită, dar am și muncit. Am făcut gimnastică de la 8 la 16 ani. Antrenamente, concursuri , cantonamente. Am făcut și scrimă.
Cum era copila Manuela Ciucur?
Caransebeș era un oraș cosmopolit, trăiau împreună, în armonie, români, nemți, unguri, sârbi, evrei, polonezi, rromi. Lângă Primărie, Biserica Ortodoxă, Biserica Catolică și Sinagoga sunt construite una lângă alta. Noi, copiii, eram cei mai fericiți, pentru că vorbeam toate limbile, petreceam la toate sărbătorile și mâncam toate bunătățile fiecărei etnii.
Cred că oamenii se formează din primii ani de viață și este numai vina adulților dacă nu le oferă copiilor o educație corectă și sănătoasă.
De ce vă este cel mai dor?
La Gorj eram liberă. Să alerg desculță pe dealuri, la vie, să cânt tare prin pădure ca să nu îmi fie frică, să hăulesc, să merg la horă.
MINTE. TRUP. SUFLET
“Dacă nu îți uiți regretele, îți vei irosi viața”, spunea artistul Jonathan Larson. Ați avut vreodată un regret atat de mare?
Nu am regretat niciodată nimic din ce am făcut sau din ce nu am făcut.
Care a fost cea mai mare greşeală pe care ați făcut-o şi ce ați învățat din ea?
Am făcut greșeli, dar cele mai multe au fost “fără voia mea”. Cred că cel mai greu este să ne recunoaștem greșelile. Eu am recunoscut întotdeauna când am greșit și am cerut iertare. Așa am fost educată și doar așa se poate merge mai departe.
Cum ați reuşit sa treceți peste perioadele mai puțin frumoase care apar, inevitabil, în viața oricărui om? Care ar fi rețeta, ca sa îi zicem aşa?
Cu siguranță toți trecem prin momente grele, nefericite. Cred că nu trebuie să lăsăm aceste întâmplări neplăcute să fie mai puternice decât noi. Să evaluăm corect situația, să încercăm să găsim soluții, să ne împăcăm cu noi înșine și să nu ne pierdem credința și speranța. Uneori e greu, dar nu imposibil!
După atâția ani, în care ați văzut şi ați trăit multe, care sunt lucrurile mărunte care vă aduc bucurie?
Cea mai mare bucurie este copilul meu, dar găsesc zilnic mii de mici motive de bucurie în tot ce mă înconjoară.
Cu toții ne dorim acolo undeva în adâncul sufletului să ne putem reîntoarce în trecut. Care este perioada pe care v-ar plăcea să o retrăiți? De ce?
Nu idealizez nicio epocă istorică și nicio perioadă din viața mea. Îmi iubesc amintirile, dar trăiesc azi, cu gândul la mâine.
În viață trebuie să ne îngrijim de trei aspecte importante: minte, trup și suflet. Cât timp alocați fiecăruia?
Citesc, scriu de mână, repet rolurile – MINTE: Fac sport, înot, schiez, mănânc doar ce îmi place, nu țin diete – TRUP. IUBESC – SUFLET.
Dacă într-o zi, mergând pe stradă, din mulțime L-ați vedea pe Dumnezeu zâmbindu-vă, ce ați face? Ce I-ați spune?
I-aș zâmbi și eu… în tăcere, pentru că oricum vorbesc cu El destul de mult. Cred că L-am obosit deja cu toate poveștile mele.
„The Nun/Călugărița: Misterul de la Mănăstire” (2018), „Black & White” (2017), „Valea Mută” (2016), „Detașamentul orb” (2014) și „Lungul drum spre casă” (2008) sunt doar câteva dintre filmele în care apare actrița Manuela Ciucur.
Sursa Foto: Facebook
