SCURTĂ DESCRIERE
NUME: Raluca Mateiu
DATA NAȘTERII: 11 Aprilie 1985
LOCUL NAȘTERII: Slobozia
OCUPAȚIE: CEO
Raluca.. cât de grea este responsabilitatea de a fi CEO in 2022?
Probabil la fel de greu cum ar fi fost și acum 10 sau 20 de ani, dacă vrem neapărat să o plasăm în timp. Recunosc, însă, că niciodată nu m-am gândit în termenii ăștia, dacă e greu sau nu, pentru că daca aș fi făcut-o probabil că nu aș fi fost astăzi aici. Da, mă amuză uneori cei care cred că “șeful” e cel care doar dă ordine și în rest își vede liniștit de viață, pentru că nu e mod mai naiv în care poți vedea lucrurile din ipostaza asta. CEO-ul are pe umeri atât responsabilitatea cifrelor, a succesului business-ului, a ideilor noi, a adaptării la context și piață, cât și responsabilitatea oamenilor din echipă, care sunt de fapt cheia. Cu ei începe și se termină totul, ei rămân mereu prioritatea, pentru că fară ei nimic din tot ce îți propui nu se poate transforma în realitate. Așadar, ca să revin, dacă e greu atunci cu siguranță e și fantastic de frumos. Așa că, la final, depinde de tine cu ce vrei să rămâi. Greul sau frumosul ?
Dar responsabilitatea și, în același timp, provocarea de a fi o femeie puternică și independentă?
Din nou, nici la capitolul “cum e să fii femeie în poziție de conducere” nu am ales să văd lucrurile ca pe o provocare, ci mai degrabă ca pe o decizie personală care, ca toate deciziile, de altfel, vine cu bune și cu rele. Da, au fost cazuri, mai ales la început, când poate era o doză suplimentară de scepticism în ceea ce mă privește și care poate atunci, când încă simțeam nevoia să demonstrez, a generat mai multe nopți nedormite decât m-aș fi așteptat. Cred, însă, că tot ceea ce sunt astăzi este o urmare a drumului care m-a adus până aici, așa că iau “provocarea” asta, ca să folosesc cuvântul ales de tine, ca pe un ajutor suplimentar în devenirea mea.
Eu te simt o femeie puternică. Tu cum vezi femeia puternică?
Femeia puternică este femeia care știe să recunoască întotdeauna când greșește, care știe să ceară ajutorul când are nevoie și care își asumă vulnerabilitățile pe care le are.
Femeia puternică nu e o imagine construită atent și vândută celor creduli care încă mai cred în povești de succes fară efort și zbateri, ci un om care a învățat în timp că ceea ce pe vremuri ar fi considerat puncte slabe azi nu îl fac mai puțin stăpân pe el. Și de aici vine treptat și puterea.
Cu cine duci greul cel mai mare: cu oamenii și cifrele sau cu tine?
E foarte greu să faci o ierarhie de tipul ăsta, pentru că totul depinde de context. Nimic nu e liniar, nimic nu e mereu în aceeași ordine, așa că în orice moment tu sau oamenii sau cifrele ajung să îți consume o parte mai mare din minte sau suflet. Din nou, însă, aș “îndulci” un pic percepția greului. Nu e greu în sine, nu e cu o conotație negativa apriori, e viața așa cum e când încerci să ai grija să nu rămână nimic în urmă.
Și atunci când totul devine copleșitor și vrei să fugi, unde fugi? Cum îți recapeți încrederea?
Oh, de aș fugi unde îmi vine să fug uneori, probabil că acum ți-aș răspunde la întrebări de pe o plajă însorită de undeva departe, departe de tot. Nu (prea) fug însă. Îmi iau momente de pauză până când mă liniștesc, îmi iau minute sau ore în zi în care îmi calmez un pic pulsul, încerc să nu reacționez impulsiv (iar asta nu e taman ușor dată fiind personalitatea mea profund bazată pe instinct).
De cele mai multe ori, senzația că nu mai poți sau că e prea mult este doar o percepție de moment, o urmare a unui cumul de factori, a unor perioade prea nebune, așa că, dacă știm să o gestionăm cu răbdare reușim să o și diminuăm până la punctul în care nu mai ajunge să fie decisivă. În ceea ce privește încrederea, din fericire pentru mine, pe aia nu știu să o fi pierdut vreodată. Știu sau am văzut că după nori iese soarele și dacă nu e să fie așa, ei bine, am învățat să dansez în ploaie.
Te sperie un posibil eșec profesional? Sau ai lucrat cu tine astfel încât să te poți ridica rapid?
Răspunsul de aici o să fie ușor interpretat ca arogant, dar na, am promis să fie sincer, așa că am să-l las sub riscul ăsta: nu mă sperie un posibil eșec profesional absolut deloc. Știu cât am muncit să fiu ce sunt, știu cât am tras și ce am dat la schimb pentru asta și știu că am capacitatea de a aplica toate lucrurile pe care le-am învățat în toți anii ăștia, în orice direcție în care ar ajunge cariera mea să se manifeste. Nu trăiesc cu sabia lui Damocles deasupra capului, nu verific zilnic drobul de sare. Mă bucur de ce am construit și ce fac mai departe și am încredere că pot să o fac și mai departe fară teama eșecului.
Ce vis îndrăzneț ai când vine vorba de carieră?
Dacă mă întrebai asta acum vreo 10 ani, cel mai probabil ți-aș fi spus vreo copertă de revistă celebră, vreun top al celor mai de succes oameni de afaceri sau vreo mare scenă a unei conferințe internaționale. Nu mai am visuri egocentriste de tipul ăsta, nu am vreo structură naricisică ce își strigă drepturile. Vreau să mă pot uita oricând în urmă și să fiu mândră de ce am lăsat acolo și de mine, așa cum sunt. Vreau să mă pot uita în ochii oamenilor cu care lucrez și să nu simt rușinea vreunui lucru făcut. Dacă asta înseamnă îndrăzneț, atunci ăsta mi-e visul.
Și când vine vorba de împlinirea sufletească?
Aici o să fiu un pic siropoasă, știu, dar aș vrea doar să am mereu sentimentul ăla că atunci când mă trezesc dimineața sunt acolo unde vreau să fiu, cu cine vreau să fiu. Fară iluzii din filme ultra-romanțate, fară așteptări nerealiste, ci doar liniștea unor zâmbete sincere dimineața și uneori niște artificii pe ici pe colo ?. Mi-aș dori să nu trăiesc vreodată sentimentul că vreau să plec și nu am curaj sau că asta se întâmplă cu omul de lângă mine. Împlinire e atunci când încă ți-e dor.
Ce te provoacă?
Un milion de lucruri, de principiu, pentru că sunt (enervant) de competitivă și ambițioasă ?. Mă provoacă toate lucrurile pe care nu le înțeleg, oamenii care știu să combată cu argumente domeniile pe care le consider greu de cuprins, orice e nou, orice simt că “mă depășește”. Nu mă înțelege greșit, nu vreau să le știu pe toate, dar încerc să înțeleg lucrurile, fară dezideratul de ajunge să fiu de acord cu ele.
Ce pasiuni ai? Acele plăceri în care te refugiezi atunci când lași deoparte responsabilitatea job-ului.
Întrebarea asta o să mă transforme într-un om al naibii de plictisitor ?. Îmi plac lucrurile în care mulți oameni se regăsesc într-o măsură mai mică sau mai mare. Citesc mult și asta face parte din rutina la care nu am de gând să renunț vreodată, pentru că este o formă de escapism care îmi face mereu viața mai frumoasă și mai plină de visare. Îmi place să descopăr locuri noi, să călătoresc în locuri puțin turistice, să cunosc oameni și tradiții așa cum sunt ele nealterate. Îmi placea să merg la festivaluri rock dar nu am mai fost de mult și e pe Bucketlist să recuperez. Îmi place să mă prindă miezul nopții la o discuție faină cu oameni dragi, începută la un pahar de vin când soarele era încă pe cer. Îmi place să văd filme și să fac “maratoane” de seriale. Îmi place să mă joc atunci când copilul din mine își cere drepturile.
Ce te face să iubești viața?
Toate surprizele plăcute și neplanificate de la oameni și situații care vin atunci când te aștepți mai puțin și îți mai aduc aminte încă o dată că uneori e fantastic de frumos să trăiești.
“Ceea ce se află în urma noastră și ceea ce se află înaintea noastră nu este nimic comparat cu ceea ce se află în interiorul nostru.” [Ralph Waldo Emerson] Noi vedem ce ai reușit, îți remarcăm calitățile exterioare, dar.. Cum este în interiorul tău? Este iubire de sine? Este încredere de sine? Sunt neliniști? Este nesiguranță?
Normal că sunt și neliniști, nu aș mai fi om dacă nu s-ar mai întâmplă asta. Am și eu frici, am anxietăți, am îngrijorări și întrebări, iar ultimii 2 ani din viața noastră, a tuturor, nu au făcut decât să pompeze toate astea la un nivel pe care nu îl știam posibil poate, până acum. Încerc însă să le gestionez, să nu le las să mă copleșească sau să ajungă să îmi dicteze acțiunile ulterioare. Din nou, revenind la ce spuneam ceva mai sus, vulnerabilitățile sunt parte din noi și e foarte bine să fie așa. Uneori frica e resortul care ne protejează de pericole, așa că ar fi naiv, dacă nu inconștient, să negăm și părțile astea din fiecare dintre noi.
Știu că este o întrebare banală, dar.. cum și unde te vezi peste 2 ani? Sau, mai bine spus, care îți sunt ambițiile până atunci?
Acum câțiva ani, când în viață mea a apărut o problemă serioasă de sănătate, mi-am dat seama că proiecțiile și planurile pot să fie dinamitate atât de ușor de lucruri pe care nu ai cum să le prevezi sau controlezi, încât am decis să nu mai trăiesc în așteptări, ci în prezent. Nu am planuri pe care pot să pun mâna, nu ridic ștachete pe care să vreau, cu un deadline, să le ating. Dar da, încerc în fiecare zi să fac tot ce e mai bine pentru mine și toate lucrurile/ mediile asupra cărora am vreun strop de influență. Să am grijă, să îmi pese, să am răbdare. Și peste 2 ani, și peste 20 de ani.
În viață trebuie să ne îngrijim de 3 aspecte importante: minte, trup și suflet. Cât timp aloci fiecăruia și ce anume faci pentru a le hrăni?
Revin și spun că nu le cuantific, nu le împart în proporții și ecuații, ci am atenția necesară cât să pot să mă îngrijesc de ce am nevoie, când am nevoie. Da, așa cum e utopic și să credem că putem îmbina perfect și o carieră prodigioasă și o viață personală fantastică, pentru că întotdeauna balanța va înclina măcar puțin într-o direcție sau alta, așa cred și că împărțirea dintre cele 3 aspecte ale vieții este una contextuală și schimbătoare. Le hrănesc pe toate în măsura în care pot, când pot, cu dorința (care recunosc că nu îmi iese întotdeauna) de a le da tuturor bucățica de care au nevoie.
Din nou, asta e un lucru pe care mi-aș fi dorit să îl fi știut sau să îl fi pus mai devreme în aplicare, pentru că mulți ani am neglijat profund și trupul, și sufletul, iar când am realizat asta, era deja un pic prea târziu ca să nu lase urmări.
Dacă într-o zi, mergând pe stradă, în mulțime L-ai vedea pe Dumnezeu, ce I-ai spune?
Că îi mulțumesc că mă lasă să îi spun cum îi spun eu și că a avut răbdarea să aștepte să îl descopăr în felul meu, când habar nu aveam de unde să-mi mai iau un pic de putere.
