Cu Doru Trăscău [The Mono Jacks] despre anxietate, atacuri de panică și psihoterapie

Să trăiești cu frică în fiecare zi, să simți la un moment dat că o să îți pierzi mințile și să faci un atac de panică atunci când ți-e lumea mai dragă nu este deloc ceva ușor de suportat. Am trecut și eu prin asta și mai cunosc alte zeci de persoane care au simțit și încă simt pe pielea lor simptomele oribile ale anxietății, dusă în unele cazuri la depresie.

Aceste simptome nu îi sunt străine nici lui Doru Trăscău, solistul trupei The Mono Jacks, care a acceptat să îmi vorbească despre relația lui cu frica și momentele în care a simțit că își pierde mințile. Răspunsurile lui m-au liniștit, lucru care sper să se întâmple și în cazul tău.

Panică și anxietate, insomnie… “o viață de multe ori la limita depresiei”. Îți mai aduci aminte în ce perioadă a început totul?
Să fie vreo 3-4 ani de-atunci, era toamnă, îmi cumpăram un pulover.

Cum se simțeau atacurile de panică? Când apăreau? Cum le controlai?
Când suferi de anxietate atacul de panica e doar o consecință a bolii iar senzația este cumplită. Nu le controlam. Nu prea aveam cum. Nici măcar nu știam ce am.

De ce anume îți era frică?
Anxietatea este definită ca fiind „teama fără obiect”.

Ai simțit vreodată că îți pierzi mințile? La propriu.
Da, m-au liniștit medicii. Mi-au explicat că nu există nebun conștient ca e nebun :). Îți pierzi mințile doar atunci când nu ai soluții.

Pe mine atacurile de panică m-au tras mult înapoi, m-au împiedicat să mă bucur de multe momente care altădată îmi aduceau bucurie. Ție ți s-a întâmplat să renunți la ceva din cauza lor?
Evitam spațiile mari. Dezvoltasem un soi de agorafobie iar asta înseamnă că stațiile de metrou, magazinele și locurile în general aglomerate erau pe lista neagră.


foto: vivi ball

Punând cap la cap tot ce s-a întâmplat, la ce concluzie s-a ajuns? De ce anxietate și atacuri de panică? Care au fost întâmplările și factorii care te-au adus în punctul ăsta? Te întreb pentru că este important ca oamenii să înțeleagă că nu trebuie să se lase copleșiți, nu trebuie să ia totul asupra lor, nu trebuie să renunțe la ei și la ce le face plăcere, pentru că toate astea le poate dăuna mai târziu.
Greu de spus cu exactitate. Nici nu cred că mi-a păsat foarte tare să aflu ce anume a declanșat toate astea. Principala mea grijă a fost să înțeleg ce mi se întâmplă. E tare dificil să te lupți cu un dușman despre care nu cunoști nimic.
Când am aflat că sunt la pământ cu emoțiile mi-a fost ușor să mă războiesc iar câmpul de luptă a fost cabinetul psihoterapeutului.

Au fost și momente din copilărie care au ieșit la suprafață și ți-au influențat stările?
Specialiștii spun că toate se trag din copilîrie. E drept că psihoterapia are în jur de 100 de ani vechime așa că nu știm foarte multe, însă indiciile duc mai toate către prima parte a vieții noastre. Cu siguranță au fost și la mine chestiuni ce țin de copilăria mea, dar îmi e greu să pun degetul pe ceva anume, să spun: Asta e, de-aici se trage!

O perioadă bună de timp, în procesul de vindecare, când povesteam prietenilor despre frica inexplicabilă și atacurile de panică pe care le simțeam pe propria piele, instant mi se declanșa o stare de rău, de panică, de greață, de leșin, fiori pe șina spinării, gol în stomac. Tu ce simți acum când vorbești despre perioada aceea?
Eu am fost multă vreme speriat că voi muri. A durat vreo 6 luni în care m-am căutat la doctorii și vracii din lume. Toți îmi spuneau că-s bine, iar eu simțeam că mor.
În cele din urmă am aflat ce am și din momentul ăla m-am mai relaxat. În primul rând am înțeles că sunt ok. Profund emoționat, dar ok. Subiectul, aveam să descopăr, e unul tabu și am ales conștient să vorbesc despre asta. Nu avea de ce să-mi fie rușine cu faptul că mă simțeam rău. Știi pe cineva care se ascunde cand își rupe mâna? Nici eu, așa că nu văd folosul în a te ascunde atunci când ești vraiște cu emoțiile. E doar o afecțiune. Dacă te îngrijești, te faci bine.

Te gândești că o să revină? Și dacă revine, crezi că ești pregătit suficient încât să o înfrunți?
Nu, nu o să revină. I-am spart fața, îi este frică de mine. :).


foto: nicu ionescu

Ce ai învățat în timpul orelor petrecute la terapie?
Am avut un terapeut excelent și toată povestea asta m-a învățat de fapt cum să trăiesc.
Așa că nu doar că am revenit la o viață normală, ci la una care este mai bună decât cea de dinainte din toate punctele de vedere.

Dar anxietatea? Ce te-a învățat cât timp ai trăit cu ea? Mereu spun că atunci când te „împrietenești” cu anxietatea sunt șanse să se întâmple lucruri frumoase, pentru că în momentele alea omul învață să aibă mai multă grijă de el, lucreză cu propria persoană, se descoperă… atâta timp cât nu se complace în rolul de victimă.
Am învățat că e firesc să am și stări de anxietate. Dacă le accept atunci trec peste.
E firesc să fiu câteodată nervos, descumpănit sau pierdut. Sunt un om normal.

Ce relație ai acum cu tine?
Una grozavă, iar în zilele mele bune, mă topesc dupa mine. Câteodată genul ăsta de afirmație ridică sprâncene. Când se întâmplă așa eu mă intreb cum ar putea să-ți placă ție de mine dacă eu sunt cumplit de dezamăgit de persoana mea? Slabe șanse așa că țin ca relația mea cu mine să fie una excelentă.

Ca și dansul, ca și pictura, ca și orice altă pasiune, despre muzică se spune că este pură terapie. Sunt de acord, pentru că și eu îmi schimb starea de spirit în funcție de muzica pe care o ascult, la fel trăiesc în casă cu un artist și îl văd cum își găsește liniștea atunci când scrie. Cu toate astea, muzica a dat și greș, muzica nu a reușit să salveze suflete din ghearele depresiei, nu a reușit să îi salveze pe cei care o cântau.
Pe mine muzica mă ajuta. De salvat m-a salvat psihoterapia. Însă fără muzică aș fi pierdut.

Spunea cineva că nu este bine să dai un sfat până nu l-ai trăit tu, și că “cel ce dă sfat, dar el nu l-a trăit, este ca izvorul de apă pictat pe perete”.  Din propria experiență, ce ai spune acum unei persoane care suferă de anxietate și se luptă cu atacurile de panică?
Să își caute cel mai bun psihoterapeut posibil! Atât!

În viață trebuie să ne îngrijim de trei aspecte importante: minte, trup și suflet. Cât timp aloci fiecăruia? Și ce anume faci pentru ele, cu ce le hrănești?
Mintea și spritul le hrănesc cu dragoste, cu muzica, cu jocul. Trupul a rămas cam în urmă la capitolul „grijă”. Deși el este cel care mă poartă prin lumea asta, nu i-am acordat atenția cuvenită. Asta se schimbă însă pe zi ce trece.

Acum pentru ce ești recunoscător vieții?
Sunt bucuros ca trăiesc, restul e poveste .

Dacă într-o zi, mergând pe stradă, din mulțime L-ai vedea pe Dumnezeu zâmbindu-ți, ce ai face? Ce I-ai spune?
Cum rămâne cu viața mea?

main foto: ionut rebegea

Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *