Cărțile chiar mi-au fost refugiu până pe la 20 și ceva de ani [Cărți, Cafea și Tutun]

Pe Luisa Ene am cunoscut-o în studiourile Famous Production, acolo unde are grijă ca toate lucrurile să iasă bine în ceea ce îi privește pe artiștii precum Randi și Edward Sanda. După o discuție scurtă cu ea am aflat că, în afară de muzică, cărțile sunt prima și marea ei pasiune. Așa a luat naștere și www.carticafeasitutun.ro, colțul ei de Rai și locul unde ajung și eu atunci când îmi doresc să mă refugiez.

Cărți, cafea și tutun este un blog tare drag de mine, la fel și Luisa, deși nu am avut ocazia să interacționăm pe cât mi-aș fi dorit. Și pentru că-mi sunt dragi, nu puteam să nu o rog pe Luisa să îmi vorbească despre această minunată pasiune.

Am să încep cu întrebarea pe care cu siguranță oricine ar fi tentat să ți-o pună: de când această pasiune nebună pentru cărți? Au fost cele mai bune prietene încă din copilărie sau este un refugiu pe care l-ai găsit mai târziu, poate în adolescență?

Luisa Ene: Am fost cele mai bune prietene încă din copilărie și cred că este o pasiune moștenită, pentru că mama este o mare cititoare. Și ea și tata îmi citeau povești de mică, pe care le învățam pe de rost, asta înainte să pot citi singură. Iar la 5 ani deja știam să citesc și de atunci nu am mai lăsat cartea din mână. În cărți am găsit mereu un prieten de nădejde, am găsit inspirație, îndrumare, consolare. 🙂

Că tot ai pomenit de adolescență, cărțile chiar mi-au fost refugiu până pe la 20 și ceva de ani – am fost un copil timid, introvertit, cu puțini prieteni. Cărțile au fost prietenii mei de suflet.

Îți mai aduci aminte care a fost prima carte pe care ai citit-o?

Luisa Ene: Balade vesele și triste, de George Topîrceanu. Balada unui greier mic m-a impresionat cel mai tare; și acum o mai știu pe de rost. Iar prima carte mai serioasă a fost Mizerabilii, de Victor Hugo, pe care am citit-o prin clasa I. Era o ediție specială, pentru copii, cu poveștile lui Cossette, Gavroche și Jean Valjean, separate.

Dar prima carte care te-a marcat?

Luisa Ene: Prima carte care m-a marcat cu adevărat a fost Moromeții – povestea lui Nicușor Moromete m-a impresionat până la lacrimi. Am găsit-o la bunici, când eram în școala primară, printre cărțile lui tata. M-a impresionat cât de mult își dorea să meargă la școală Nicușor, câte piedici avea de înfruntat și câtă muncă de convingere trebuia să ducă cu tatăl său. Și mi-am dat seama că eu sunt privilegiată, că părinții mă susțin, că nu trebuie să muncesc și să lupt atât pentru a-mi face timp de școală. M-am rușinat și mi-am dat seama că nu trebuie să mă mai plâng de teme sau alte lucruri ce țin de școală – pentru că alții și-ar dori și nu au ocazia asta.

Câte cărți cuprinde colecția ta?

Luisa Ene: Să știi că în ciuda pasiunii mele pentru cărți, nu am o colecție impresionantă. Cred că am câteva sute. Păstrez doar cărțile pe care știu sigur că le voi reciti. În general încerc să duc un stil de viață minimalist – am în casă doar lucruri cu adevărat utile și pe care le folosesc zi de zi. Urăsc excesul, brizbrizurile, lucrurile inutile. La fel fac și cu cărțile – nu le păstrez doar de dragul de a avea o colecție mare de cărți, ci doar dacă îmi sunt necesare și pe viitor. Nu văd cartea ca pe un obiect de decor, ci ca pe o sursă de inspirație.

Cartea sau filmul?

Luisa Ene: Întotdeauna cartea.

Ce carte ți-ar fi plăcut să o scrii chiar tu?

Luisa Ene: Mi-ar fi plăcut să scriu orice carte de Irvin Yalom. Pentru că dacă aș fi scris așa cărți precum scrie el, aș fi avut cunoștințele pe care le are acest om extraordinar. Și mai ales pentru că mi-ar plăcea să ajut și să inspir alți oameni prin cărțile mele, așa cum face acest om minunat.

Ce poveste citită ți-ar fi plăcut să fie povestea vieții tale?

Luisa Ene: Dintotdeauna am visat să trăiesc și eu aventuri ca într-o carte fantasy sau SF. Deși în ultima vreme citesc mai mult nonficțiune, aș alege ca povestea vieții mele să fie ceva ieșit din comun. Uite, mi-ar plăcea să fiu un personaj din „O lume dispărută”, de Arthur Conan Doyle. Sau, deși sună copilăresc, îmi place Hermione, din „Harry Potter”. Povestea ei ar putea fi și povestea mea: mă identific mult cu ea și aș trăi într-o lume fascinantă.

Ce îți oferă cărțile și nu îți oferă oamenii/lumea în care trăim?

Luisa Ene: Îmi dau ocazia să trăiesc lucruri pe care cu siguranță nu aș putea să le trăiesc în viața reală. Și să „cunosc” oameni pe care altfel nu i-aș cunoaște.

Cărți, cafea și tutun… ai și alte vicii? Dar pasiuni care te bucură și te relaxează?

Luisa Ene: Nu mai am alte vicii, dar faptul că fumez este de ajuns. (n.r.: râde) Este de fapt un viciu de care aș vrea să pot scăpa la un moment dat. Sper să găsesc puterea și disciplina necesară pentru asta.

Am multe alte pasiuni, chiar dacă cititul este pe primul loc. Spre exemplu, am o mare slăbiciune pentru serialele cu crime și investigații, sau SF, cu lumi distopice etc.. Iar când încep un serial care-mi place, îl termin în câteva zile, indiferent câte sezoane are. Prefer să nu dorm noaptea dar să văd cum se termină. (n.r.: râde)

În afară de asta, mi se umple sufletul de bucurie de fiecare dată când sunt în natură – și iubesc să călătoresc. Mi-aș petrece viața într-o perpetuă călătorie, dacă s-ar putea, sau dacă aș avea curajul să fac asta.

Cărțile oferă adevărate lecții de viață celor care au suflet să le înțeleagă. Care au fost lecțiile pe care le-ai învățat tu?

Luisa Ene: Cel mai important lucru pe care l-am învățat din cărți este acela de a ști să mă pun în pielea altcuiva. Am învățat că fiecare om are propriul set de valori după care se ghidează, propria poveste și am scăpat de obiceiul de a judeca. Citind multă literatură, am luat contact cu un million de povești diferite, am învățat să apreciez diversitatea, am fost expusă unor moduri diferite de a gândi și acționa.

Apoi, tot citind, mi-am dat seama cât de puțin știu de fapt, câte lucruri noi am de învățat zi de zi. Am realizat că viața înseamnă evoluție și, cu cât citești mai mult, cu cât ești mai informat, cu atât înveți să-ți gestionezi mai bine propria viață. Cu atât te apropii mai mult de cea mai bună versiune a ta.

“Știi că tocmai ai terminat de citit o carte bună dacă după ce ai întors ultima pagina te simți ca și cum ai fi pierdut un bun prieten.” [Paul Sweeney] Ce carte te-a făcut să simți asta?

Luisa Ene: Foarte multe cărți mă fac să simt că am pierdut un prieten drag. Iar în privința plânsului, eu plâng foarte rar, iar când plâng trebuie să fie ceva cu adevărat grav. Din experiența mea însă, puține lucruri în viață sunt cu adevărat grave, sau de neremediat. Cu toate acestea, când vine vorba de poveștile altora mă emoționez teribil – plâng des când citesc.

Cel mai mult plâng când citesc despre nedreptăți, sărăcie, despre oameni care ar merita mult și totuși primesc atât de puțin de la viață. Uite, spre exemplu, recent am recitit Cella Serghi – Pânza de păianjen. La un moment dat protagonistei îi este rușine să își invite iubitul acasă la ea pentru că trăia în sărăcie, iar el provenea dintr-o familie cu stare. Efectiv am izbucnit în plâns la acea scenă, cu toate că la prima vedere nu pare atât de dramatică – nu moare nimeni, nu o agresează nimeni etc. Dar pe mine mă emoționează teribil acest gen de povești – ea era o fată deșteaptă, foarte muncitoare, citită, cultă, modestă, tot ce vrei. Și totuși, din cauza sărăciei este pusă în situații atât de stânjenitoare, este umilită de alții, trăiește cu atât de multe frustrări. Iar un om ca ea ar merita mult mai mult. Plâng când citesc astfel de povești pentru că urăsc nedreptatea asta în care trăim: unii oameni nu au ce mânca, iar alții aruncă banii pe toate prostiile. Iar acei alții de multe ori nu ar merita ceea ce au – nu au muncit pentru asta, doar s-au născut în familia potrivită. Sunt mare adeptă a meritocrației și mă emoționează mult poveștile cu underdogs – cu oameni care reușesc împotriva vicisitudinilor. Oameni care nu acceptă rolul în care i-a distribuit viața și se zbat să obțină unul mai bun. Iar când citesc despre oameni care reușesc asta, plâng de bucurie, la sfârșitul poveștii.

“Toți acei ce au acces la o bibliotecă, la cărți, sunt niște inși mai buni decât alții, mai fortificați, iar durerile îi ating mai puțin și nefericirile trec mai repede.” [Mircea Eliade] Ai simțit-o pe pielea ta?

Luisa Ene: Cred cu tărie în afirmația asta. Nu este o coincidență faptul că oamenii de succes sunt oameni foarte citiți – de la președinți, oameni de afaceri, sportivi și diverși oameni de vârf din domenii diferite. Dacă asculți interviuri cu oameni de succes din orice sferă, majoritatea vor menționa cărți care i-au inspirat, impulsionat, care le-au schimbat viața.

Crezi că oamenii ar fi mai fericiți, mai buni și mai pozitivi dacă ar citi mai mult?

Luisa Ene: Da, cred asta – eu abordez cărțile ca pe o sursă de îndrumare. Dacă lăsăm cărțile să își îndeplinească scopul, lectura ne va transforma în oameni mai buni, mai înțelepți, mai fericiți.

Ai un vis îndrăzneț în ceea ce privește cărțile?

Luisa Ene: Da, vreau să fac din Cărți, cafea și tutun cel mai citit blog despre cărți de la noi. Am ambiții mari cu blogul meu – vreau să trezesc pasiunea pentru citit în oameni, vreau să îi fac să descopere prin intermediul meu cărți care să îi inspire și să îi ajute.

În viață trebuie să ne îngrijim de trei aspecte importante: minte, trup și suflet. De cea mai sănătoasă hrană mintea ta deja se bucură, dar celorlalte… cât timp le aloci fiecăruia și cum ai grijă de ele?

Luisa Ene: Sincer, cam puțin timp aloc sportului, iar acesta este un lucru pe care vreau să-l remediez. Obișnuiam să alerg și chiar îmi plăcea, dar în ultimul an nu am mai făcut-o cu scuza că nu am timp. Însă vreau să mă disciplinez în privința asta și să mă reapuc de alergat. În afară de asta, încerc ca măcar o dată pe săptămână să fac yoga – care pe lângă partea de mișcare simt că îmi hrănește sufletul.

Cu îngrijitul sufletului stau mai bine: fac doar ceea ce îmi place, ceea ce mă umple de bucurie, atât în viața personală, cât și în cea profesională. Nu fac concesii, pentru că viața este scurtă și vreau să trăiesc exact așa cum îmi doresc.

Dacă într-o zi, mergând pe stradă, din mulțime L-ai vedea pe Dumnezeu zâmbindu-ți, ce I-ai spune?

Luisa Ene: I-aș spune un simplu Mulțumesc! 🙂

  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *