NUME: Réka Kovács
DATA NAȘTERII: 20 august 2000
LOCUL NAȘTERII: Târgu Secuiesc, județul Covasna
OCUPAȚIE: actriță, autoare a textului dramatic „FORT/DA” și regizoare
“FORT/DA este debutul în dramaturgie și regie al actriței Réka Kovács, un text născut în cadrul workshop-ului lui Mimi Brănescu, care aduce în scenă o lume plină de autenticitate, familiară și captivantă pentru tânăra dramaturgă.” FE-LI-CI-TĂRI! 🥂
Hai să vorbim despre asta! Ce înseamnă (pentru tine) FORT/DA? Ce te-a inspirat?
Mulțumesc frumos! :) Fort/da înseamnă mai multe lucruri pentru mine. Prin acest text m-am întâlnit prima oară cu adevărat cu acest concept, de care tot auzisem, dar era ceva foarte îndepărtat de mine, și anume, răbdarea. Când eram mai mică am observat că dacă mă încăpățânez destul de tare, majoritatea lucrurilor îmi ies din prima, iar acest lucru îi impresiona de părinții mei, iar eu căutam validarea lor.
Asta a ținut până într-un punct. Ca rezultat, dacă ceva nu-mi ieșea din prima perfect, înseamnă că nu era de mine. Ei bine, cu scrisul nu e așa, e nevoie de exercițiu, mult, și răbdare, și sunt atât de bucuroasă că am reușit să ne împrietenim. De altfel, încrederea. Încrederea că lumea și viziunea mea sunt importante, sunt valide și că nu trebuie să copiez un șablon, că autenticitatea mea este cea care face textul atât de special.
Ca și poveste, „Fort/da” reprezintă o parte din viața mea, o lume în care m-am învârtit mulți ani, în anii adolescenței mele, o lume la care am fost martoră, care credeam că nu și-a pus atât de mult amprenta asupra mea, dar odată ce m-am apucat de scris, a ieșit asta. Iar ca titlu, v-aș invita să căutați pe Google Fort-Da game, e o lectură scurtă despre o scurtă analiză a lui Freud. V-aș explica ce înseamnă, însă cred că fiecare are procesul lui în momentul în care află și e mai valoros așa.
Ai încredere 100% în tine?
Mi-ar plăcea să spun un „da” vehement, dar aș minți. În unele zile am 100%, în altele doar 50% sau chiar 10%, însă cred că cel mai important e să n-o pierzi de tot. Avem iluzia că oamenii ne pot lua asta, însă nu e așa deloc. Încrederea în tine este singurul lucru care îți rămâne, care te poate alina și care te poate ajuta să mergi mai departe. Au fost multe momente când era sub 1%, dar m-am agățat de ea cu toate puterile mele, pentru că știam că dacă îl las în spate, nu mai am nimic, înseamnă că renunț la mine. Și dacă tot existăm și avem ocazia să trăim această viață, de ce m-aș sabota?
Cred cu tărie că poți face orice cu încredere și, deși în continuare am nevoie să-mi reamintesc asta, îmi doresc să-i fac pe toți oamenii din jurul meu conștienți de ce putere poți să ai dacă ai încredere. Uneori doar ai nevoie de un imbold.
Cum este în lumea teatrului? Dar să îmi povestești și cum ai ajuns în lumea asta, care mie mi se pare fascinantă.
Este și o lume colorată, spontană, provocatoare și vie, dar și o lume grea, dureroasă și plină de încercări. Cred că în orice domeniu sunt acești poli care se luptă, nu e perfect nicăieri, însă dacă în tine arde acest microb al creației, al cuvintelor, al poveștilor, te arunci și te joci. Am avut multe job-uri în viața mea, plătite foarte bine, cu program ok, care nu mă solicitau atât de mult – pentru că da, ca actor, mai ales la început de drum, nu te poți întreține din asta.
Dar nimic nu se compara cu momentul în care eram pe scenă sau la repetiții și simțeam cum tot corpul meu luminează ca un brad de Crăciun, chiar dacă nu eram plătită pentru asta. Atunci puteam să spun că fac asta din pură pasiune. Aveam un job care mă ajuta să trăiesc, dar îmi omora sinele, și un alt loc unde mă duceam și simțeam că sunt acasă. Chiar dacă am făcut-o, nu înseamnă că e în regulă. Nu-i am deloc la suflet pe oamenii care văd actorii ca pe niște oameni cu un hobby mai deosebit și nu consideră că trebuie plătiți. Este o meserie, la fel ca oricare alta, dar aici deja am deviat de la subiect, e o discuție pentru alt interviu.
Cum am ajuns în lumea asta? Acel sub 1% care a visat toată viața la asta a crescut la 100% într-o zi și mi-am spus: „Eu vreau să fac asta, trebuie măcar să încerc”. Așa că, fără nicio cunoștință teatrală, fără să am nici cea mai mică idee ce înseamnă lumea asta, am dat admiterea la facultate. Nu făcusem pregătire în afară de acele 2 săptămâni înainte de probe, la Julieta Georoiu, la Victory Art, care m-a ajutat să-mi fac repertoriul. Nici nu știam ce e aia sau că-mi trebuie. Aveam toate datele să nu intru și nu era nicio surpriză pentru nimeni, dar încrederea este chiar ceva magic.
Ai fost susținută de familie sau ai mers singură pe drumul ăsta?
Am mers singură, nimeni nu știa că eu dau admiterea la UNATC, le-am spus părinților după ce am intrat. În copilărie am menționat poate de două ori că aș vrea să fiu actriță, însă nu au fost deloc încântați de propunerea mea, așa că am lăsat-o baltă, până în acel moment. Nici ei nu au luat în serios asta în primii ani, dar după ce au văzut nivelul de muncă și implicare, au dezvoltat un respect major pentru actori și această meserie.
Jucai teatru când erai mică, singură în cameră?
Da, țin minte că mă uitam la Vacanța Mare și o imitam pe Leana. Luam baticul bunicii mele, vesta de lână și îmi făceam toată familia să râdă. Jucam și singură în cameră, dar alea erau scenarii din mintea mea, de care nu voiam să știe nimeni.
ANI DE LICEU
Cum au fost anii de liceu?
Grei și gri. În acele două dăți când am menționat că vreau să dau la actorie, a fost când le-am spus că eu vreau la liceu la Dinu Lipatti în București, secția Actorie, însă am ajuns la liceul Teoretic I.C.Visarion din Titu, la mate-info intensiv. Aveam o medie de peste 9,90 așa că am intrat la cea mai grea clasă și, deși am făcut față, pentru că nu aveam de ales, am fost extrem de revoltată 4 ani de zile pentru asta, și nu-mi doream decât să se termine.
Nu fac parte din acea categorie care povestește cu bucurie și entuziasm despre anii de liceu. Nu! Am detestat anii de liceu, nu-mi doream să fiu acolo și, deși poate m-a ajutat această gândire pragmatică, prețul a fost că nici nu prea am amintiri din liceu, m-am opus complet experienței.
Îți mai amintești ce a fost cel mai greu în perioada aia? Erai bine cu tine atunci?
Totul a fost greu. Nu eram deloc bine cu mine atunci, nu-mi doream să socializez, eram destul de agresivă, căutam ceartă, mă luam la bătaie, fumam în curtea școlii, copiam pe rupte și chiuleam de la materiile care mă plictiseau teribil. Nu înțelegeam de ce este mai apreciat să învăț ca papagalu’ decât să pun întrebări. D e ce nu era încurajat să gândim cu mintea noastră. De ce-mi punea 3 dacă nu știam lecția, ca apoi să facă 8 din el, la finalul semestrului, crezând că am învățat ceva din asta.
Nu, tot ce am reținut e că dacă fac pe plac profesorilor trec și iau și notă mare, dacă nu, sunt la fundul listei. Un sistem pe care-l uram din tot sufletul. Nu știu cum e acum, sau, mai bine zis, nu știu cum e la București. La Titu, de exemplu, un oraș mai rural așa, lucrurile cred că în continuare stau așa.
Tot stresul și anxietatea nu au meritat deloc, ci doar te pregătesc pentru sistemul lumii noastre. Să stai în banca ta, să te pui bine cu oamenii ca să obții ce vrei, cu cât te integrezi mai mult în turmă cu atât mai bine. Nu spun că o revoluție este soluția, și profesorii au avut aceeași experiență și doar dau mai departe ce au primit și ei, însă cred că încă din liceu trebuie să înveți să faci diferența între ce te interesează cu adevărat și lucrurile care știi că oricum nu vor face parte din viața, deci le poți lua mai ușor.
Notele nu te definesc și pământul se rotește în continuare, indiferent de ce faci tu în liceu – chiar dacă acum pare că e sfârșitul.
Ai spus că iubești oamenii. Îi iubeai și când erai adolescentă și „se poartă„ să fii împotriva tuturor? :)
Huh, am râs când am citit întrebarea asta, am uitat că am declarat asta la un moment dat. Nu prea îi iubeam în adolescență, nu mă iubeam nici pe mine, deci nu văd cum aș fi putut să fac asta cu alți oameni. Nu cred că „se poartă” să fii împotriva tuturor, ci sunt atât de multe schimbări pe care un adolescent le întâlnește cu propria ființă, încât nu le poate reda, nici înțelege. Sunt prea multe dintr-odată. Un amalgam de emoții, sentimente, schimbări fizice, de mediu, este o implozie în corpul fiecărui adolescent. N-au timp de procesat toate aceste lucruri și atunci devin „rebeli”.
Am auzit toată viața mea acest cuvânt, că adolescenții sunt „rebeli”. Din exterior par, însă ei doar exteriorizează ce simt în interior. Sunt pierduți. Treci de la copil la un tânăr adolescent peste noapte, este complet normal să nu știi ce să faci, cum să te comporți, ce să spui, nu ai de unde să știi. Este singura ta viață și este prima oară când te lovești de asta, oricine ar spune orice, este experiența personală a fiecăruia și trebuie lăsată să fie.
Adulții tratează adolescenții de parcă ar trebui să știe deja. Da, ei, ca adulți, știu, că au trecut prin asta, însă pentru ei, e prima lor întâlnire cu maturizarea, e ceva extrem de nou. Așa cum și pentru părinți meseria de părinte e nouă, chiar dacă au mai mulți copii, mereu e diferi. Oamenii sunt diferiți, nici ei nu au de unde să știe, deși teoretic adultul are mai multă capacitate de înțelegere, dar e și prima lor viață pe pământ, așa că poate doar nu uităm de empatie unul față de celălalt.
Unde este mai greu: la liceu sau la facultate?
E la fel de greu și la fel de ușor în amândouă, doar că gradele de dificultate și ușurință se schimbă. N-aș putea spune. Fiecare întâlnire academică este un pas în plus către devenirea adultului. Ceea ce la fel, este nou și e normal să nu știi ce înseamnă asta.
CARIERĂ, MUZICĂ ȘI MULTE ALTE VISURI
„Ana, mi-ai fost scrisă în ADN”. Este, oare, cea mai mare realizare profesională a ta?
Sunt extrem de recunoscătoare pentru poziția în care mă aflu acum, însă nu mă opresc niciodată și spun „Gata, am făcut asta, am atins un nivel, pot sta liniștită.” Nu stau! Mereu țintesc mai sus, mereu există ceva mai departe de unde sunt acum, deci nu știu când voi putea răspunde cu adevărat la această întrebare.
Ce dorințe îndrăznețe ai pentru anii care urmează?
Eu am chestia asta că dacă spun cu voce tare ce vreau să fac înainte să se întâmple, nu se mai întâmplă. Da, cred și-n manifestare și spun pe nume unor lucruri, dar cele care contează le țin pentru mine și surprind atunci când o fac. Deci, cred că rămâne să vedem ce voi face în continuare. 🙂
Ascultând piesa „Les passants” și văzându-te în fotografii, mi-a venit în minte întrebarea: Cine ești în lumea ta? Cum ești în lumea ta?
O să-ți răspund cu poezia mea preferată, pe fundal Je veux, ca să fim în același registru.
”12.
nu foarte demult, pe vremea când
eram prințesă în micul meu regat
le-am spus tuturor pețitorilor mei
că doar aducându-mi o așchie de soare
îmi vor putea cuceri inima.
o așchie de soare? mă întrebau ei. o așchie de soare
le răspundeam arătându-le spre zenit. ei închideau ochii
și plecau într-acolo. unul m-a ridicat deasupra capului
și mi-a zis să întind mâna și să-mi iau singură. altul
s-a topit in drum spre soare,
altul m-a obligat să privesc doar in jos
ca să nu-mi stric ochii. o vreme am căutat soarele
cu privirea doar prin bălți și în cioburile de pe drum.
apoi ai apărut tu. ai întins o mână spre pieptul tău,
ai smuls o așchie și mi-ai întins-o râzând.
dar eu nu te puteam vedea
pentru ca eram deja îndrăgostită
de tine.”- Iv cel Naiv, 16 poezii de iubire pe care mi le-aș fi scris mie dacă aș fi fost tu
Ce muzică asculți?
De toate. Chiar sunt foarte deschisă la orice, în afară de muzica populară. Sârbele și horele nu sunt de mine și nu vor fi niciodată. În adolescență ascultam mult Alternosfera, Robin and the Backstabbers, Coma, Vița de Vie, Vama, și încă o fac, însă printre preferințe se numără Paolo Nutini, Ibrahim Maloouf, Alt-J, muzică din anii ’90, rap românesc, rap internațional. Depinde foarte mult de starea mea. Ascult foarte multă muzică, nu ies din casă fără căști și atunci am genuri în funcție de starea actuală.
Cum îți place să îți trăiești viața la 25 de ani? E mai ușor acum decât la 15 ani? :)
În cazul meu specific, da, este. Deși viața de adult vine cu responsabilități și task-uri specifice vârstei, îmi place mult viața mea la 25 de ani. Mereu am fost independentă, lucrez de la 16 ani, așa că într-un fel nu am fost luată prin surprindere și cred că e prima oară în viața mea când spun că-mi place viața mea. Nu-mi plac taxele, dar nu le putem avea pe toate.
Ce te face să te simți puternică?
Pozele cu mine mică. Când mă uit la ele, îmi dau seama că fetița aia merită tot ce e mai bun și dacă a trecut prin toate lucrurile alea și s-a transformat în femeia care este azi, nimic nu poate s-o oprească.
Eminem. Am o relație specială cu Eminem, încă de când am învățat să vorbesc, rap-uiam prin casă toate piesele lui și încercam să arăt degetul mijlociu, dar nu făceam diferența, așa că-l arătam pe cel arătător. Mereu i-am simțit versurile dincolo de cuvinte.
Ce îți spui când închizi ochii și te îmbrățișezi?
Am făcut asta de extrem de puține ori, însă cred că mi-am spus: „Te iubesc” sau, cel puțin, mi-am transmis asta.
Ce îți spui atunci când te privești în oglindă?
Nu mă pot privi în oglindă în felul ăla. Adică în fiecare zi mă uit în oglindă, evident, dar este un uitat superficial, nu stau să mă văd cu adevărat și nu fac asta pentru că probabil m-aș înmuia prea tare și aș plânge. Dar dacă ar fi s-o fac totuși, cred că mi-aș zâmbi, nu aș avea nevoie să verbalizez ceva.
Ce iubești?
Iubirea. Pare așa un răspuns din cărți, dar chiar așa e. Iubesc iubirea, iubesc cum se simte când iubești, iubesc ce putere are iubirea și iubesc faptul că putem simți asta. Nu am știut până la o vârstă destul de înaintată ce e iubirea, cum se simte, cum ar trebui să se simtă, ce e mai exact, ce-ți face, de unde vine, și încă mă întreb uneori dacă eu n-am știut toată viața mea ce e asta, cum o pot recunoaște? Dar o recunoști. Fără iubire nu am putea trăi, cred cu tărie asta, și nu mă refer doar la relații amoroase, nu doar acolo e iubire, e în tot ce te înconjoară și mai ales în tine. Când cineva vine la tine cu ură și tu-i răspunzi cu iubire, se va schimba ceva în el, poate n-o recunoaște, nu-și explică, dar ceva se va modifica.
Umblă vorba că dacă nu ai succes pe rețelele sociale, nu exiști. Tu cum privești goana asta după succes în online?
N-aș putea fi mai fericită dacă n-ar exista rețelele de socializare. Dacă mâine s-ar închide Instagram, Facebook, Tik-Tok sau ce minunății au mai ieșit, aș sufla ușurată. Sunt și părți bune, știu, dar este extrem de obositor să ții pasul. Ești bombardat de atâtea „vieți” care-ți spun, direct sau indirect, cum s-o trăiești pe-a ta, încât o iei razna. Eu recent am dat de reels-uri, le folosesc pe post de entertaining personal, din când în când, dar chiar și atunci mi-am învățat algoritmul să-mi arate lucruri care mă interesează, interviuri cu actori sau scene din film, pe lângă lucruri funny.
Deși profilul meu de Instagram pare destul de activ, cu poze profi și artsy, I feel it like a job. Face parte din vizibilitatea mea ca artist, unde mă pot promova și atunci îl folosesc ca un tool. Dar cred că punem prea mult preț pe acest succes online. Cum am spus, sunt multe lucruri bune în ele, dar simt că ajungem la o suprasaturare care deja e dăunătoare. Toți purtăm măști pe internet, e foarte ușor să fii altcineva cu un simplu click. Exiști foarte bine și fără, nu e nevoie să faci ceva în care nu crezi. Mai degrabă, caută să te bucuri în viața reală, nu să pari că ești fericit pentru alții. E o iluzie. Like-urile, validarea, comment-urile sunt o iluzie care te prinde și te face să crezi că astea sunt cele mai importante lucruri, pe când viața de afară, aia e cu adevărat magică. Ca și încrederea :)
În final, ce ar trebui să conteze în viață?
Nu cred că sunt în măsură să dau sfaturi, mi-aș dori să nu ia nimic din ce-am zis de-a bună, adică poate în cel mai bun caz să fie inspirați de unele pasaje, dar atât. Sunt doar o tânără de 25 de ani care are ocazia să-și dea cu părerea despre lucruri, asta nu mă face cu nimic mai specială. Ce contează pentru mine cu siguranță e diferit față de ce contează pentru tine sau altcineva. I-aș îndruma să-și găsească fiecare motivul propriu, ce contează pentru fiecare individual.
Pentru mine, de exemplu, contează să mă simt liberă, contează să mă bucur de viața asta pe care o am de trăit aici până nu știu când, contează conexiunea umană
sursă foto: Andrada Pavel/unstudiomic
