„Cel mai bun actor”, „Cea mai bună interpretare masculină”. Te motivează gândul la cele două premii atunci când se întâmplă să-ți pierzi încrederea în tine? Asta dacă, bineînțeles, se întâmplă să îți mai pierzi încrederea în tine.
Îmi pierd încrederea în mine, da. Și o recâștig. Și apoi o pierd iar, și după aia iar o recâștig, dar nu pe baza premiilor. Adică nu m-am gândit niciodată la premii. Cred în bucuria de moment și într-o validare pe care ți-o iei, deși n-ar trebui, dar, ok, toți avem nevoie de validare câteodată. Dar nu premiile sunt răspunsul, cel puțin nu cred în asta.
Ești conștient că ești bun în ceea ce faci?
Da, sunt conștient că sunt bun în ceea ce fac. Sunt mai mulți factori care au ajutat să îmi formez părerea asta. A ajutat foarte mult și faptul că mi s-a spus că sunt bun, dar și că am fost distribuit în mai multe roluri, adică ce a venit din exterior. Dar cred că am un reper, adică reperul meu, că iar mă întrebi pe mine dacă cred că sunt bun. Dacă întrebi pe altcineva o să zică că sunt excepțional, altcineva o să zică că sunt mediocru, altcineva că sunt foarte prost.
Cred că sunt bun, pentru că reperul meu vizavi de actorie mi l-am format încă din școală, cu ajutorul profesorilor mei, domnul Ion Coja, Dumnezeu să-l odihnească, domnul Adrian Titieni și doamna Tania Filip. Am luat de la ei niște învățăminte, niște repere după care m-am ghidat și am consumat teatru și film și am văzut ce-mi place mie, ce e pe sufletul meu și cumva m-am îndreptat înspre acolo, adică înspre emoție. Când e să fie mă bucur foarte mult că pot să o am și să o redau și atunci da, zic da, sunt bun în ceea ce fac.
Ți s-a întâmplat să ajungă la urechile tale și faptul că nu ești bun?
Sigur că da, normal.
Mă gândeam că ești înconjurat doar de oameni care te admiră și că circulă mai greu părerile negative.
Circulă mai greu, dar când vrea cineva să-ți facă rău, cred că găsește metodele pentru a o face. Cred că ideea e să rămâi fidel reperelor tale și să-ți vezi de drumul tău, indiferent de câte laude sau câte huo-uri primești pe drum.
Ombladon, băiatul rău din underground, mi-a mărturisit că după atâția ani încă are emoții înainte de concerte. Tu, băiatul bun, mai ai emoții?
Am emoții. Cele mai mari emoții sunt la premieră, la primul spectacol. Ieșirea la public, când e un mare necunoscut. Atunci, într-adevăr, primul spectacol e cu totul special, pentru că n-ai niciun termen de comparație, nicio cârjă, nimic. E ieșirea la apă. Și ăla e, nu neapărat cel mai bun spectacol, dar e un spectacol cu totul deosebit și, da, am mari, mari emoții. Dar și înaintea fiecărui spectacol am. Cred că sunt extrem de puține spectacole în care să zic că n-am deloc sau nu le conștientizez atât de tare; mai mare e cheful de distracție, decât să simt emoții.
Ai emoții și atunci când filmezi pentru serial?
Da. Am emoții înainte, dar când încep dubla sau când începe spectacolul, ele dispar. Se transformă în creativitate. De puține ori mi s-a întâmplat să am trac, emoții care să mă blocheze, care să mă facă să nu fiu creativ, liber, atent, concentrat, și așa mai departe.
Crezi că sensibilitatea este o superputere sau o povară?
Mie îmi place sensibilitatea. Este foarte vast termenul. Cred că e necesar tu ca spectator, ca privitor, ca receptor e necesar să fii sensibil. Sau nu, nu că este necesar, nimic nu e necesar, dar te ajută, îți dă o dimensiune în plus a ceea ce primești, când ai sensibilitate.
La fel și artistul, când are sensibilitate, care cred că are legătură cu vulnerabilitatea, ăsta mi se pare unul dintre cele mai mari atuuri – să aibă vulnerabilitate. Vezi și la cei mai mari actori pe care îi urmărești și îi îndrăgești, chiar dacă fac roluri de “băiatul bun”, “băiatul rău”, whatever, cel mai mare monstru sau cel mai frumos și minunat om, tot au ceva, o vulnerabilitate care-i face oameni, care-i face credibili, care te face pe tine, privitorul, să poți să te pui în pielea lui și să îți dea de gândit la tine, să te identifici și atunci funcționează arta.
Cum intri în pielea unui personaj?
Îi desfac de la spate fermoarul… Glumesc. E întrebarea asta celebră. Păi, în primul rând, textul…
Și chiar înainte să intri pe scenă, cum reușești să îți intri în film? Mereu mi-am imaginat că aveți un ritual aici în spate.
Nu e așa! Depinde de oameni, de individualități. Noi câteodată ne îmbrățișăm, câteodată facem o glumă… Depinde de la proiect la proiect, de la spectacol la spectacol, de la om la om. Dar nu e o regulă nici la mine. Nu am o chestie clară în care „acum voi intra și voi face schema Z din sertarul 6” și așa intru în rol. Nu, încerc să mă concentrez un pic, să mă adun, să-mi las deoparte toate grijile, problemele, euforiile și să mă concentrez foarte bine pe ce am de făcut acolo și să pot să fiu atent ca să pot să fiu viu, ca să poț să reacționez viu la tot ce se întâmplă. Cel mai simplu exemplu – dacă ar fi să cadă decorul, eu să nu recit încontinuu poezia că așa mi s-a spus, ci să reacționez în mod normal. Cam asta cred că e.
Durează mult să intri în pielea personajului, lucrul la personaj în timp ce creezi rolul?
Din fericire, sau din păcate, nu. Eu n-am prins vremurile în care se repeta șase luni – un an la un spectacol. De când am început să repet, repetam maxim două luni la un spectacol, deci mi se pare că timpul se scurtează din ce în ce mai mult.
Trăim într-o epocă în care totul e plin de viteză din ce în ce mai mare și atunci nu mai ai timp de nimic și trebuie să fugi de acolo și acolo. Pe de altă parte, poți să te plângi “Aoleu, ce frumos era pe vremuri!” sau poți să te adaptezi și să zici “Da, vreau să văd cum fac în situația asta.” Sau poți să faci revoluție, să zici “Nu mi se pare ok. Vreau să fie cum cred eu.”
Sunt multe variante, dar totul pornește de la text și după aia vine regizorul care spune cam cum vede el textul respectiv și apoi vin și actori care încep să citească și citind încep să apară personajele care sunt un mix de tu, personalitatea ta, cum ești tu, cu ce a scris autorul. După care, regizorul te conduce și creează o unitate și o energie în spectacol și după aia se întâmplă magia, când oamenii se întâlnesc cu spectatorii. De asta cred că și sper că n-o să moară niciodată teatrul, cu toată tehnologia și toate invențiile de pe lume, că e locul care e viu și sunt oameni care mai greșesc, mai au imperfecțiuni și îi vezi, le simți energia, vibrația, respirația.
Uiți replicile?
Nu des, dar da.
Și improvizezi?
Da, se întâmplă.
Noi nu ne dăm seama, deci totul merge înainte…
Tu știi cel mai bine textul. Sigur sunt oameni care vin și văd același spectacol de mai multe ori și văđ momentele astea de improvizație și pentru ei chiar e ceva, simt că e viu. “Uite, am fost atunci când s-a întâmplat nu știu ce eveniment.” Și chiar e de amintit.
Am înțeles că se mai întâmplă asta chiar și la filmările unui film, serial.
Se întâmplă. Ideea e să nu te oprești, să nu te blochezi.
Nu ți s-a întâmplat niciodată nu ai un blocaj mare?
Ba da. Și blocajul poate tu ți-l aduci aminte de 10 secunde, dar alea 10 secunde în interiorul tău sunt o eternitate, adică practic a murit universul de șapte ori.
Cât din tine rămâne în personaj după ce se termină filmarea sau spectacolul?
Aș spune că nimic. Am încheiat spectacolul, gata. Chiar e un rol, e un job care îmi place foarte mult, dar nu rămâi. Deși sunt unele spectacole cu o încărcătură emoțională foarte, foarte mare, care te costă foarte mult ce joci, ce scoți din tine, ce aduci pe scenă și atunci, da, după spectacol mai sunt consumat, sunt vlăguit.
Sigur, e un consum extrem de plăcut și îmi place să fac asta și practic e o formă de terapie cumva, să scoți din tine acolo pe scenă, numai că da, îți verși vintrea și ficatul și sufletul și atunci da, nu pot să zici “Gata, s-a încheiat. Am închis pagina. Gata, nu s-a întâmplat nimic.” Nu, se întâmplă ceva, dar nu rămân în personaj.
Care este rolul la care simți că încă mai ai de lucrat, pentru că niciodată nu îți iese așa cum vrei tu?
Nae Girimea din “D’ale carnavalului”. Mi-a fost foarte greu să lucrez. N-am făcut Caragiale în facultate și când am făcut acum, cu regia domnului Colceag, mi-a fost extrem de greu. Simțeam că nu-mi iese, nu știam. Mi se pare că e o limită foarte fină între să cazi în cum se juca Caragiale, cum îl auzim sau cum vedem în “De ce trag clopotele, Mitică?” și o comedie bufă și realismul ăsta psihologic care, cumva, atunci poate să apară foarte neinteresant sau doar fad sau doar îi dai o informație.
Aici m-a ajutat foarte mult domnul Colceag, pentru că m-a înțeles că eram într-un blocaj și că nu ieșea. A repetat mai mult cu mine, iar colegii au fost și ei buni și blânzi și am repetat, și i-am rugat să mai facem încă o dată, și încă o dată să descopăr ce și cum. Dar încă simt că poate să fie mai bine.
Există un rol care te-a obligat să te confrunți cu o parte din tine pe care o evitai?
Da. Multe roluri mi se pare că au venit la mine în momentul în care aveam nevoie de ele în viața mea. Adică, de exemplu, când am făcut “XXL (Fat pig)” cu Cristi Juncu, la Teatrul Act. Rolul este despre un băiat care se îndrăgostește de o fată supraponderală și nu reușește să fie cu ea, deși o iubește, din cauza a ceea ce spun oamenii, gura societății. Evident, nu aveam problema asta, problema mea era cu părerea celorlalți despre mine, cât de mult conta părerea celorlalți despre mine. Și, cumva, o parte din rol despre asta vorbea: cât contează, cât de multe afectează și cât nu poți să faci ce îți dorești din cauza părerii celorlalți despre tine. Și asta m-a ajutat, mi-a dat un wake-up call și mi-a spus “Băi, vezi-ți de treaba ta!”
Există emoții pe care le poți juca perfect, dar le exprimi greu în viața reală?
Cred că da. De exemplu, prima care îmi vine acum în minte, să zicem, să urlu la părinții mei. Am jucat rol în care am urlat la mama, am urlat la tata. Eu nu pot să urlu la părinții mei. E ceva ce n-am făcut și n-aș face. Nu știu dacă e bine, dacă e rău, dar asta e.
Ce sacrificii cere actoria?
Cred că sacrificiul cel mai mare este să renunți la ego. Dar nu e un sacrificiu rău. Să înțelegi că e ceva de cursă lungă și că azi poți să fii pe culmile succesului și mâine să fi uitat, și poimâine să-și aducă aminte, să aibă nevoie lumea de tine și răspoimâine să fii iar într-un con de umbră. Trebuie să fii foarte bine mobilat pe interior și să ai o forță foarte mare să treci peste eșecuri, peste „nu”-uri, peste faptul că tu consideri că ești potrivit și ți se spune “Nu, nu ești potrivit.” Da, cred că asta e.
Există vreun rol pe care ai vrut să-l joci și nu ai fost acceptat?
Sigur, multe.
Nu mă așteptam.
Mai ai timp și de alte pasiuni, în afară plimbările cu motocicleta?
În afară de motociclete, da, am d-astea banale, de om. Îmi plac foarte mult micile momente, să mă uit la filme, să mă văd cu prietenii, exact toate clișeele la care poți să te gândești, alea sunt.
Ce te face să iubești viața?
Gândul că cel mai frumos e să împarți toate momentele cu cineva. Se poate și singur, e ok, dar nu se compară cu momentul în care împarți și construiești cu cineva viața însăși.
Ce ai învățat despre natura umană prin actorie?
Cred că multe. Adică am șansa să trăiesc niște vieți pe care nu le-aș fi trăit altfel, niște vieți care sunt, posibil, tot ale mele. Pentru că asta spunea Domnul Cojar, iar îl citez, arheii, arhetipurile sunt toate noi, și ăla bun, și criminalul, și omul bun toți îi avem, numai că dezvoltați minuscul sau foarte mult sau așa mai departe. Și tu începi să-l accesezi pe ăla când trebuie să joci rolul criminalului, să accesezi ce te-ar fi putut face pe tine să ajungi să omori, să vezi ce resorturi, nu doar să te faci că. Și asta cred că e frumusețea. Și acum am dat un exemplu extrem, dar toate rolurile sunt de așa natură să vezi ce din tine, chiar dacă n-are nicio legătură cum ești tu în momentul respectiv, ci forând foarte tare în tine, să vei cum ai reacționa într-o situație ca aceea. Atunci da, cred că m-a învățat sau am descoperit cum aș fi putut să fiu.
Ce ai învățat despre iubire din personajele pe care le-ai trăit?
Am învățat că iubirea poate să aibă foarte multe forme și pentru fiecare personaj înseamnă altceva. Cred că mi-am făcut o idee mai clară despre ce înseamnă iubirea pentru mine. Ce nu vreau să însemne și ce vreau să însemne.
Crezi că actorii devin observatori ai lumii sau fug de ea?
Cred că depinde de la om la om. Nu cred că e o rețetă clară. Din punctul meu de vedere, mie îmi plac piesele (și, respectiv, când ajung să fie spectacole) cu poveste. Mă emoționează și pot să mă identific mult mai bine când îl cheamă Hamlet sau un nume inventat, pasămite, și atunci pot să mă identific mult mai ușor cu el. Cred că așa fac oamenii sau, nu știu, mulți oameni decât dacă e un caz concret. Atunci am căutat mai mult să merg în zona asta de teatru îi zic clasic, dar nu ca formă, ci ca fond, pentru că povești, povești, povești, povești, care spun multe despre umanitate, despre viață și ajungi s-o cunoști, chiar dacă nu te uiți la știri.
Ai simțit vreodată nevoia să fugi, ca să te regăsești după multele personaje în care ai intrat?
Nu, pentru că intratul ăsta nu e ceva metafizic. În același timp, e un proces care merge continuu și lucrul la rol nu începe când începe repetiția și se termină când s-a terminat repetiția, ci și când merg pe stradă și văd ceva care poate să-mi dea un gând vizavi de rol sau mănânc o ciorbă și tot așa, sau am o conversație cu cineva și se întâmplă ceva care mă face să mă duc cu gândul. Eu, când repet un rol, cumva sunt… adică am un cordon ombilical, chit că e mai departe sau mai în prag de premieră, să zicem. Mă gândesc mult mai intens sau conștientizez mult mai tare gândul la rol. Lucrurile care mi se întâmplă în viața personală pot să-mi dea câte o picătură sau câte un ingredient de pus la rol. Atunci se adună. Nu intru și când sunt intrat ca într-o transă și după aia ies din transă, nu, asta nu.
Te-am întrebat asta pentru că mulți actori străini au povestit ce trăiau când aveau de intrat într-un rol și au mărturisit că plecau chiar și de lângă familie, ca să intre în rol așa cum trebuie.
Eu, de exemplu, chiar de curând, am avut de interpretat un personaj – fost prizonier într-un lagăr – și era destul de greu ce aveam de făcut, foarte emoționant, și atunci toată ziua m-am conservat. Lumea se gândea poate “Uite-l și pe ăsta, e arogant, nu vorbește cu mine”, dar, de fapt, eu voiam să-mi conserv energia, pentru că spre finalul zilei a venit scena mea și prim-planul meu și momentul în care trebuia să fiu cel mai concentrat.
Simțeam că, dacă m-aș distra, cu glume, cu voie bună, ceea ce nu e rău neapărat că fac lucrul ăsta, dar în rolul ăsta, pentru personajul ăsta, pentru ziua asta de filmare am simțit și am decis că trebuie să fiu extrem de reținut și în mijloace și în discuțiile cu ceilalți oameni și să stau acolo un pic mai retras, și cred că a fost bine că am făcut asta. Este vorba de un moment și am decis că acum e de făcut așa. Dar nu fac asta de fiecare dată.
Cum îți protejezi energia într-o meserie în care simți atât de mult? Este importantă liniștea pentru un actor?
Cred că da. Important e să-ți știi reperele și limitele și pe oamenii dragi și în care ai încredere să îi ții aproape. În felul ăsta ți se formează niște stâlpi de care te sprijini, în primul rând fiind tu, evident, dar sunt importanți și oamenii apropiați, și oamenii în care ai încredere. Atunci îți dă o stabilitate în momentul în care vin tot felul de încercări și cumpene.
Spuneai: “Să caut de ce și nu cum. Aceasta este fundația pe care eu construiesc rolul: să nu mă concentrez pe mine, ci pe partenerul de scenă. Adevărul meu este în celălalt.” Aplici această fundație și când construiești o relație cu cineva?
Nu m-am gândit niciodată. Cred că atunci când construiești o relație, de orice natură ar fi ea, este extrem de important să fii atent, să dai timp, să nu proiectezi imaginea pe care ai vrea tu să o aibă celălalt și chiar să vezi cine e cu adevărat, să ai răbdare, să cunoști real omul și să fii atent la red flag-uri, la chestiile bune, să nu te descumpănești, să nu-ți pierzi interesul, dacă ai un interes, doar pentru că s-a întâmplat ceva minor. Dacă s-a întâmplat ceva major, să poți să spui, chiar dacă voiam să am o relație cu omul ăsta, dar, fundamental, nu sunt pe aceeași lungime de undă, cu părere de rău sau fără, la revedere, nu vreau să mai am o relație. Cred că atenția asta contează, de fapt.
Deci, cumva, da, să spui adevărul tău e în celălalt, să te uiți la el, nu să te uiți la tine și să ridici ochii din cum trebuie să par, cum dau, cum cum mă vede, cum “Eu, eu, eu!” și să vezi ce e bine. Și atunci poți să și răspunzi, să fie dialog, că răspunzi la ce ți se spune, ce ți se dă, ce ți se arată, nu la ce ai spus tu că ăla e monolog.
Ce actor sau regizor ți-ar plăcea să-ți citească sufletul într-un close-up?
Terry Gilliam.
Ce înseamnă acasă pentru tine după atâtea personaje și lumi diferite?
Știu că sunt oameni care nu simt acasă nicăieri și este extrem de trist. Eu simt, eu sunt acasă. Acasă e acasă. DE acasă la mine, cu pisicuța și cu răsăritul ăla, și cu canapeaua și oamenii care vin, și oamenii cu care mă văd. Acasă e și la mama și la tata. Da, simt că în București mă simt acasă.
Dacă într-o zi, mergând pe stradă, din mulțime l-ai vedea pe Dumnezeu zâmbindu-ți, ce I-ai spune? Ce ai face?
Cred că I-aș zâmbi și eu. Nu știu dacă aș putea să zic ceva, dar să mi-ar zâmbi și ochii, și nasul, și sufletul.
Urmărește-l pe Tudor Istodor pe Instagram și Facebook! Și la teatru, bineînțeles!
Sursă foto: Facebook/TudorIstodor
