Bali ma vindeca de neputinta. Bali e acasa. Si e iubire. Atat. [Ioana Budeanu]

Ioana, draga mea, de cand te pandesc pentru acest interviu… Esti un exemplu pentru mine, o persoana pe care o admir si despre care le vorbesc tuturor cu inima mandra.

Daca-mi permiti expresia, in cazul tau a fost ceva de genul “un sut in fund, un pas inainte” (sutul ala pe care multi dintre noi il asteapta). Lucram impreuna pe acelasi proiect, cred ca se intampla prin 2010, cu o seara inainte fusesem la o petrecere, iar a doua zi tu nu ai mai venit la birou. Cel mai bun lucru care putea sa ti se intample, daca ma intrebi pe mine. Daca ramaneai acolo, probabil acum nu mi-ai mai fi raspuns la intrebari din Bali…

Ioana: Hahahaha, da, in mare parte, ai dreptate. Insa tindem sa romantam trecutul, ceea ce este foarte bine. Acel moment, de care povestesti tu, a fost my breaking point. Schimbarea incepuse cu mult timp inainte, iar sutul mi l-am dat singura. Si da, am venit la birou cat sa-mi depun demisia, tu nu erai acolo.

Libertatea este un feeling pe care il putem avea oriunde am fi si indiferent de circumstante, de realitatea pe care o traim. Ai sa afli cu surprindere ca exact la asta lucrez astazi. Chiar daca traiesc in Bali si totul pare senzational din afara, am momente cand nu ma simt chiar atat de libera, fericita si implinita pe cat mi-as dori. Si atunci aleg constient sa simt emotiile astea. Puterea noastra in asta consta: sa decidem ce vrem si sa ne simtim ACUM cum credem ca ne vom simti cand vom avea tot ce ne dorim. Pare simplist? Iti spun din propria experienta ca este usor, dar nu simplist.

In momentul in care iti doresti ceva, totul conspira la visul tau. Esti dus pe niste cai pe care nu le credeai posibile. De aceea zic: acel moment a venit dupa ani in sir in care am visat la libertate. Nu a fost nimic intamplator. Eu am ales. Daca ramaneam acolo, ti-as fi raspuns la intrebari la o cafea, face to face, ceea ce era la fel de bine. Bali, mutarea din tara, businessul meu – sunt doar experiente pe care am ales sa le experimentez, insa libertatea este independenta de ele. Azi o simti, maine mai putin – este de datoria noastra sa ne focusam pe ce ne dorim. Si cam singura “datorie” pe lumea asta – sa alegem, sa avem incredere, sa ne iubim, sa primim cu inima deschisa tot ce vine.

Stiu ca nu iti este usor. Nu ai ascuns niciodata faptul ca ai avut momente in care ai plans, ai renuntat, te-ai intors in tara, apoi ai luat-o de la capat. Ce te-a readus la viata? Ce te-a determinat de fiecare data sa iti urmezi visul?

Ioana: Habar n-am (n.r.: rade). Am o forta in mine care nu ma lasa sa renunt. Toti avem forta asta. Se numeste gut feeling sau fluturi in stomac sau intuitie sau iubire. Daca am asculta-o mai des, ne-ar readuce la viata constant.

Am in continuare momente cand plang, cand renunt, cand imi vine sa dau cu toate de pamant si sa fug. Diferenta este ca acum stiu ca fug de mine. Si ca daca stau, daca imi dau voie sa simt toate lacrimile, acestea vor trece. Si voi ramane doar eu.

Shift-ul s-a produs de fiecare data cand am renuntat sa mai lupt cu mine, sa ma mai ingrijorez, sa mai vreau/ sa am nevoie de ceva anume cu indarjire – practic, cand am renuntat la control. Cand m-a durut suficient de tare incat sa spun: “Ok, I’m done! This is it. Whatever it is.” Si in momentul acela totul s-a schimbat. Toate visele mele s-au implinit mult, mult mai bine decat mi-as fi putut eu imagina vreodata.

Ah, si oricat de bine mi-ar fi, tot timpul am un vis nebunesc, “imposibil”, care imi da fluturi. Asta ma tine in viata. Acum am si real butterflies constant in balcon, ceea ce super magic.

Faptul ca traiesti aceasta experienta alaturi de iubitul tau iti ofera probabil un boost de incredere. Crezi ca o persoana ar putea face ce faci tu daca ar porni la drum singura?

Ioana: Asta este cea mai dificila intrebare. Pentru ca basically eu ma simt mai singura cand sunt cu multi oameni in jur, decat atunci cand sunt doar cu mine insami. Lumea mea este plina de culoare, de vise, de conversatii (yeap, vorbesc singura and I love it!), de scenarii, de povesti, de articole scrise, de carti, de muzica, de iubire. Chiar daca sunt cu Vlad aici, ne oferim foarte mult spatiu si timp: am etajul meu in casa, am diminetile mele, am munca mea. Si el le are pe ale lui. Da, este un lucru senzational ca suntem impreuna, ca ne iubim, este un dar. Probabil m-as fi miscat mai greu la inceput singura, insa m-as fi miscat.

Aici, in Bali, am prietene si prieteni care sunt singuri. Vin dupa despartiri neasteptate, dupa pierderi greu de digerat, fara joburi, fara certitudini. Si totusi, ii vad cum deschid ochii si zambesc, pentru ca s-au “trezit” intr-o comunitate care ii iubeste, ii primeste cu bratele deschise, ii asculta, ii vede asa cum sunt: minunati.

Vlad imi da un boost de incredere, si foarte mult ajutor, si multa iubire. Insa daca nu ar fi Vlad, mi-as da singura si increderea, si ajutorul, si iubirea. Why not?!

Probabil tu te-ai gandit la acel feeling – cand calatoresti prin lume si seara, cand pui capul pe perna, esti singura si nu ai cu cine impartasi experientele. Iar eu iti spun trei chestii:

1. Suntem conectati all the time – niciodata in istoria omenirii n-am fost mai aproape de cei dragi.

2. Oamenii pe care ii intalnesti pe drum sunt muuuult mai buni si mai apropiati decat iti poti imagina.

3. Lumea asta este safe. Doar trebuie sa ai incredere ca ai tot ce ai nevoie in fiecare moment al vietii tale.

Am citit pe blogul tau ceva ce m-a lasat oarecum in ceata: “Cu cat muncesc mai putin si ma distrez mai mult, cu atat primesc mai mult”. Cum vine asta? Noi nu suntem obisnuiti asa, cu toate ca e visul oricaruia dintre noi.

Ioana: Pai daca asta este visul vostru inseamna ca este deja implinit, ca sunteti pe drumul cel mai scurt spre el.

Hai sa-ti povestesc. Vin dintr-o familie care m-a invatat ca banii se fac greu, ca trebuie sa muncesti din greu pentru ce vrei, ca trebuie sa indeplinesti anumite conditii (sa faci o scoala, sa ai un job, etc), ca niciodata nu este suficient, ca altii au mai mult, ca altii sunt mai buni, ca trebuie sa dai ceva inapoi si sa-ti doresti mai putin, ca daca primesti ceva sigur “te costa”, ca “sa lasi distractiile si sa pui mana sa muncesti”, ca viata e grea, ca “nu primim chiar tot ce ne dorim”. Si multe altele.

Instinctiv le-am preluat, insa am stiut (probabil dintotdeauna) ca sunt niste mari bullshit-uri. Ca exista si alte adevaruri, alte posibilitati. Si acum cativa ani in urma, am inceput sa le elimin – adica sa le accept si sa le schimb cu alte “credinte”, mai folositoare mie.

Si uite asa, ajungem aici. Pur si simplu, am decis ca vreau sa primesc bani in timp ce eu ma distrez si sunt plecata dupa fluturi. Am tot repetat asta (as it is): “Cu cat ma distrez mai mult, cu cat muncesc mai putin, cu atat primesc mai mult”. Si, la un moment dat (cred ca la 3-4 luni dupa decizia initiala), am observat ceva: cand nu-mi pasa de nimic, cand eram in oras cu prietenii, cand ma distram, cand renuntam o zi la munca si mergeam la plaja, cand alegeam sa stau in pat si sa citesc carti faine – exact in acele momente primeam tot: bani, oferte, colaborari, raspunsuri. Fara sa fac nimic pentru ele. Fara actiune. Fara munca. Fara lupte.

Afirmatia asta a devenit acum deranjanta. Pentru ca am momente cand n-am chef de distractii si vreau sa stau suparata sau asa cum ma simt atunci (nu foarte bine). Evident – nimic nu se intampla. Hahaha! Cred ca ar fi cazul sa o schimb putin.

“Cu cat sunt mai mult eu insami, cu cat fac tot ce imi place – cu atat primesc mai mult.” A little bit better.

Cum este viata in Bali? Si de ce ai ales Bali si nu Tenerife (acolo unde ai locuit o perioada)? 

Ioana: Viata in Bali este asa cum ma simt eu in fiecare moment. Din observatiile personale: cand sunt trista ploua, cand sunt vesela iese soarele, cand simt neputinta nu gasesc transport, cand ma simt puternica si libera se aseaza pe mine toti fluturii si am licurici in gradina.

Poate fi si Tenerife, why not?! M-am gandit la asta. Daca decid, imi fac bagajul si ma mut. La fel ca in orice alt loc din lume pentru care simt atractie.

Bali a exercitat o anumita forta asupra mea. Inca din 2016 cand am fost prima data, am avut niste emotii foarte interesante. Imi “vedeam” viitorul aici – greu de explicat in cuvinte. Apoi, eu iubesc caldura si clima asta umeda, ma simt bine asa. Iubesc Asia foarte tare (a fost hate at the first sight si apoi s-a transformat in iubire pe viata). Hotelurile sunt marea mea pasiune, iar in Bali sunt vreo 50K. Iubesc casele coloniale, luxoase si cred cu tarie ca in Bali sunt cele mai frumoase case din lume. Iubesc magia, povestile creepy despre shamani si vrajitori, iubesc natura, iubesc oceanul, iubesc oamenii zambitori, iubesc mancarea asiatica – si Bali le are pe toate. Deocamdata!! Hahaha. Cand n-o sa-mi mai fie bine si o sa iubesc alte lucruri, probabil voi fi “redirectionata” catre alte locuri.

Insula asta ma vindeca de neputinta. Nu stiu cum, dar o face magistral.

Cum decurge o zi obisnuita din viata ta in Bali?

Ioana: Ai sa razi. Uneori decurge exact ca in Bucuresti. Sau in Tenerife. Adica stau in casa, lucrez, visez, mananc, dorm, ma uit la filme.

Imi place foarte mult sa fac anumite lucruri – care imi dau mie un feeling de safe & pleasure. Ma trezesc foarte dimineata, fara ceas (4-5 AM every day). Am un jurnal electronic, in care imi scriu gandurile, si aprecierile, si visele, si tot ce ma framanta, asa, la cafea. Apoi lucrez cateva ore. Scriu, raspund la emails, invat impreuna cu studentii mei.

Pe la 11 se trezeste Vlad, ne bem cafeaua impreuna, facem planuri. Mergem in excursii, prin orezarii sau la restaurante, ne vedem cu prietenii, mergem la mare, sau stam in casa, mergem la hoteluri superbe, ne certam si ne impacam. Serile sunt aproape mereu pentru cina in doi si filme.

Laptopul sta inchis in fiecare zi dupa ora 13. Petrec prea mult timp pe Facebook. Mi-e frica de aproape orice, mai ales cand vreau sa fac ceva nou, necunoscut. Ma ingrijorez (sunt a worrior queen), beau bere, rad cu prietenii, am o familie balineza care ne duce cu masina peste tot, am muzica, mi-am cumparat televizor. So, nothing pretty special. Hahaha!

Si da, sunt si acele momente, in care ma uit in jur si nu-mi vine sa cred. Cand tot ce aud, vad, simt este de pe alta planeta. Sincronicitati, intalniri cu oameni incredibili, magie pura, energie intensa, manifestari uluitoare. Bali e acasa. Si e iubire. Atat.

Ai un blog minunat, de acolo imi iau doza de optimism, acolo ma duc cand vreau sa visez. Cat de greu este sa cresti un blog atat de frumos si sa ajungi sa iti castigi existenta din el?

Ioana: Daca ti-as spune ca eu nu-l consider atat de frumos, m-ai crede? Inca ma mai lupt cu ‘the fake syndrome’ si cu “I am not good enough”.

Nu a fost deloc greu, a venit de la sine. Pentru ca a fost unicul meu spatiu de manifestare, locul in care m-am simtit cel mai confortabil cu mine insami, m-am hotarat (de nenumarate ori de-a lungul timpului) sa-l pastrez. Nu am avut niciodata pretentii de la blogul asta – nici sa-mi aduca bani, nici celebritate, nici vreun avantaj.

Vreo cativa ani – de cand am plecat din birou si pana prin 2013 – am castigat bani lucrand ca freelancer pentru altii (am scris pentru reviste, agentii de turism) si, din cand in cand, am primit si advertoriale platite pe blog. In 2014, tot din acea dorinta mare, mare de libertate, am pierdut tot. Aveam 5 joburi constante, foarte bine platite. S-au “evaporat” fix de ziua mea, in ianuarie. Am plans rauri, ramuri, credeam ca asta e. O sa mor. Sau o sa ajung pe strazi.

Iar cand m-a durut suficient de tare, m-am ridicat si am creat cursul meu de travel writing. Habar n-aveam ce fac. In acest moment, studentii mei sunt marea mea iubire, cea mai mare implinire, bucurie si libertate din viata mea. Am avut rezultate spectaculoase si ei continua sa ma surprinda in fiecare zi cu increderea si talentul lor.

Am scris carti, am organizat vacante, am tinut cursuri, am facut coaching (toate publicate pe blog) – am invatat practic sa ma vand, sa ies pe scena, sa ma las vazuta. A fost usor, daca stau sa ma gandesc. Si coplesitor, din cauza dozei de nesiguranta.

In acest moment, lucrez la un site nou. ‘Lucrez’ este un eufemism, ca de fapt nu fac nimic, doar visez la un site nou, care este pe jumatate pus online, dar inca trag de timp. Visez la un ‘candy shop’, vintage si elegant, cu o parte editoriala.

Cum ai ajuns sa calatoresti in (aproape) toata lumea? E adevarat ca atunci cand ai un blog de travel, ai beneficii? Cum decurge procesul?

Ioana: Cred ca au fost vreo 4 momente foarte importante de-a lungul anilor:

1. familia mea nu a calatorit niciodata. Deci, nu a fost nici visul meu. Pana cand MediaPro ne-a trimis la Amsterdam for free, de buna purtare:) Atunci am vazut ca lumea de la televizor si din carti exista cu adevarat si ca e mult mai mare si mai frumoasa. Brusc, am zis ca asta vreau sa fac. Sa vad lumea si sa ma bucur de ea. A fost o decizie instant, mi-am urmat fluturii.

2. a mai trecut vreun an din acel moment. Mi-am dat demisia, nu aveam nimic, decat un vis vag. Sa calatoresc. Am trimis niste emails la cateva companii din Bucuresti, in care le ceream bani contra scris povesti de prin lume. Dupa cateva luni, mi-a raspuns Romania Libera. Si asta a fost! Vreo 2 ani nu m-am mai oprit.

3. in 2014, cand am pierdut joburile si m-am “facut” antreprenor, calatoriile au sarit din schema. Cu banii care veneau, cand veneau, imi luam tigari si plateam reclame pe Facebook.  Si am spus asa: “mai bine mor decat sa nu mai calatoresc.” N-am murit, dar nici n-am mai calatorit timp de 2 ani.

Apoi am zis ca de cat sa zac asa nefericita, mai bine ies putin in parc, sa ma bucur de primavara. Am lasat-o balta. In ziua aia am primit o invitatie in Delta, cu prietenii din presa. Apoi o invitatie la o conferinta Singapore Airlines, care venisera in Romania, desi nu aveau o piata aici. I-am cunoscut, am facut un proiect, am primit bilete business class la Singapore.

Au urmat doi ani, in care toata lumea mea s-a deschis. 2016 si 2017 au fost clar cei mai frumosi ani de pana acum. Da, am trimis emails. Am cerut tot ce am vrut. Aleg un loc/ o experienta pe care le doresc, gasesc oamenii care se ocupa, le dau un email si cer ce vreau. Am primit TOT and even more. Uneori atat de mult incat m-am speriat.

In doi ani am stat la peste 50 de hoteluri de lux din Asia si nu numai. Am zburat cu cele mai faine companii aeriene. Am experimentat un nivel de abundenta pe care doar il visam. Am invatat enorm.

4. iar acum – trebuie sa ies din tara (o clauza a vizei business de Indonezia) – si nu prea mai vreau. Ma simt acasa aici, poate pentru prima data. Calatoriile sunt in continuare pe lista mea, dar nu pe primul loc.

Vreau sa-mi povestesti una dintre cele mai frumoase experiente traite pana in prezent.

Ioana: Fara nicio umbra de indoiala – studentii mei. Scoala mea de travel writing & photography. Toata increderea lor, toata iubirea pe care o simt pentru ei. Implinirea mea. Lacrimile de fericire. Tot ce am invatat si eu de la ei. Multi m-au depasit. Unii sunt cu mine acum, in Bali. Altii cuceresc lumea. Altii inca sunt tematori. Sa fiu ‘profa’ este cel mai frumos si mai onorant lucru din lume.

De ce obstacole (experiente neplacute) te-ai lovit in drumurile facute?

Ioana: Hahaha, in afara de fricile mele? Despre asta e vorba. Ma ingrijorez, apoi mi-e frica, apoi fac lucrul de care mi-e frica si apoi vine altul. Am constatat (usor dezamagita) ca frica nu dispare cu experienta. Doar tu inveti sa o accepti.

Obstacole si experiente neplacute nu prea am avut. In Bangkok, un motociclist a incercat sa-mi fure geanta, no big deal. Iar un taximetrist din Amman ne-a cam ocolit si a cerut mai multi bani. Ah, si am avut un zbor mai tulburat din Bali in Singapore, acum 2 ani. Cam asta este ce-mi aduc aminte.

Imi ascult intuitia. Cand ceva nu se simte bine, nu fac lucrul ala. Simplu. If it’s not a HELL, YES!, it’s a NO. Asta aplic si cand e vorba de colaborari, intalniri, orice.

Cum sunt oamenii pe care i-ai intalnit? Unde au fost cei mai calzi si saritori oameni, de asemenea unde i-ai intalnit pe cei mai reci? Si… ce ai invatat de la ei? 

Ioana: Dupa mine. Hahaha. Daca eu sunt uracioasa si complaining – asa sunt si oamenii care imi ies in cale. Daca sunt deschisa si vesela, asa sunt si ei. Eu iubesc enorm oamenii. Ma incarc cu energia lor. Pur si simplu, au toti loc in inima mea. Indiferent daca ii cunosc sau nu, daca sunt buni sau mai putin buni, daca au dreptate, sau daca se prefac, sau daca mint, sau daca incearca “ceva”.

Deci, cei mai calzi si saritori oameni sunt peste tot in lume. Nu am intalnit ever oameni reci si care sa imi intoarca spatele. Chiar daca or fi facut-o si nu imi aduc aminte, i-am inteles, n-am luat nimic personal.

Ce am invatat de la ei? TOT ce stiu, tot ce fac. Fur tot ce prind. Daca adaug la asta si personalitatea mea, e un pachet fain. Haha! Nu las sa treaca nicio zi, nicio intalnire de pe strada, din care sa nu invat ceva. Sau in care sa nu zambesc. In Bali oamenii au o privire care spune: “I feel you, I see you!” – eh, asta este visul. Acceptare, blandete, non- judgment, iubire.

Ti s-a parut vreunul dintre orasele in care ai stat periculos? 

Ioana: Nope. Nu cu adevarat. Poate o singura data, acum multi ani in urma, in Barcelona – nu aveam cazare si am stat pe strazi si in gara o noapte. Insa frica era in interior, nu a fost nimic de speriat in realitate. Frica este doar o metoda a mintii sa te tina safe si in mod de supravietuire. Daca vrei sa traiesti cu adevarat, imbratisezi frica, o iei cu tine, dar faci ce vrei tu, nu ce spune ea.

Este o realizare foarte mare si pentru mine, pentru ca vad acum, clar si negru pe alb, ca de fapt, n-am avut niciodata incidente si toate chestiile de care mi-a fost frica nu s-au intamplat.

Care este cel mai bun loc pentru meditatie? 

Ioana: Primul gand a fost sa spun Bali, of course. Insa categoric nu trebuie sa strabati jumatate de glob ca sa meditezi si sa te redescoperi. Nu ai ce redescoperi, te stii deja, trebuie doar sa taci si sa te asculti.

Cel mai bun loc de meditatie este acolo unde te simti bine, safe, in liniste. Poate fi si in mintea ta, stiu oameni care mediteaza in metrou, sau cand alearga, sau cand spala vase. Poti sa meditezi si sa fii foarte prezent cand te joci cu animalutele, cand pictezi, cand asculti muzica, sau cand privesti un copil dormind. Poti sa meditezi cand vorbesc altii si le urmaresti emotiile. Poti sa meditezi cand asculti vantul. Nu are nicio importanta locul, ci decizia ta de a-ti linisti putin mintea si de a fi prezent. Intotdeauna se intampla ceva frumos in jurul tau. Trebuie doar sa vezi, sa asculti, sa absorbi.

In Bali este o energie aparte. Practic esti “impins” spre ce iti doresti, spre mai bine. Iar impinsul asta poate fi brutal si inconfortabil. Fizic dureros. Ideal ar fi sa vii in Bali pregatit. Nimeni nu este, am intrebat. Hahahaha! La mine meditatia functioneaza cand maimuta din capul meu este muuult prea obosita de ingrijorari si frici ca sa mai faca scenarii. Tace. Si atunci, pentru cateva secunde, am viziuni fabuloase. Yep, strange and magical.

Care este cea mai mare lectie de viata primita de cand ai ales sa lucrezi pe cont propriu?

Ioana: Banii nu se fac, nu se muncesc, nu se strang, nu se aduna, nu se castiga, nu se pierd. Banii sunt energie, ca aerul sau ca iubirea. Daca iti dai voie sa respiri putin, daca iubesti ce ai acum, daca ii respecti, daca le dai voie, banii vin in viata ta pe cai pe care mintea ta nu si le poate imagina. Mai intai te simti bine, faci ce iti place, simti ca esti si ca ai enough, te bucuri, iubesti, si respiri si apoi totul vine de la sine.

Cum ai ajuns sa scrii pentru Huffington Post?

Ioana: Am trimis un email. I-am scris Ariannei Huffington un email foarte scurt, in care i-am spus cine sunt si despre ce vreau sa scriu. Mi-a raspuns 4 zile mai tarziu si asta a fost. HuffPost a fost pentru mine – mai intai recunoastere, apoi abundenta, apoi orgoliu, apoi povara. Am fost “impinsa” sa renunt la HuffPost in prima saptamana in care m-am mutat in Bali. Imi luam puterea din chestia asta, iar Bali m-a “ajutat” sa vad lucrurile diferit. Si nu a fost tocmai usor de digerat. A durat ceva pana sa-mi fac curaj sa fac proiectele pe care le faceam cu Huff, doar cu blogul meu. Acum e un trecut fabulos, pe care il respect si iubesc, dar care e doar trecut. Iar ieri HuffPost Blogs au incetat definitiv – decizie interna.

Ce ti-ai propus sa faci in 2018?

Ioana: Daca m-ai fi intrebat asta la sfarsitul lui 2017, iti raspundeam foarte sigura pe mine ca vreau sa termin noul site, sa imi lansez prima colectie de rochii, sa vad Osaka si Sydney, sa am o casa coloniala la ocean. Dar… Bali nu prea lasa loc de asteptari sau de planuri.

Dupa primele 3 saptamani din 2018, lumea mea a fost data peste cap. Asa ca, planul meu este sa nu am asteptari, sa renunt la control, sa las totul sa fie. To welcome every moment!

Cu siguranta voi pastra in 2018 blogul, scoala si studentii mei, si voi scrie mai des. Cineva striga la mine “Follow your pleasure!” si am de gand, de data asta, sa ascult.

Fii la curent cu experientele Ioanei: Site Instagram Facebook

FOTO: Vlad Semen

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *